Am citit cu inima strânsă „Melancolia”, cea mai recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, a cărei lansare – despre care am relatat pe www.omiedesemne.ro – a avut loc la standul Humanitas de la Salonul Internațional de Carte Bookfest. Cu câteva minute înainte de acest eveniment m-am întâlnit cu Cosmin Ciotloș – care urma să prezinte volumul alături de autor și de Ioana Pârvulescu – și i-am spus că mă tem că voi regăsi în „Melancolia” aceleași teme binecunoscute ale prozei cărtăresciene. „Da, dar vei vedea că vei fi surprins” mi-a spus Cosmin sibilinic.

Cosmin Ciotloș

Nu știu la ce va fi dorit să se refere Cosmin. Mefient cum sunt, mi-am spus pe moment că sunt foarte puține lucrurile care mă mai pot surprinde, chiar dacă e lucru bine știut că sunt un admirator de la un capăt la celălalt al literaturii lui Mircea Cărtărescu. De atunci mi s-au întâmplat două lucruri cel puțin bizare. Unul dintre ele s-a petrecut în ultima zi de Bookfest, când la standul Humanitas Denisa Comănescu l-a avut ca invitat pe Mircea Cărtărescu la lansarea volumului „Vizuina”, care cuprinde proza postumă a lui Kafka.

Eram acolo în calitate de reporter, cu aparatul foto agățat de gât, cu reportofonul la îndemână și cu nelipsita geantă încurcându-mă ca întotdeauna. Nu era prea multă lume, așadar mi-am făcut socoteala că mă pot mișca destul de în voie ca să pot lua cadre din mai multe unghiuri. Nu prea s-a întâmplat așa. Când Mircea Cărtărescu a început să vorbească despre Kafka, am uitat pur și simplu de ce mă aflam acolo și am rămas țintuit locului, cu degetul uitat moale pe butonul aparatului de fotografiat.

N-au mai existat, dintr-o dată, noțiunile de spațiu și de timp. Secundele au fost suspendate și s-au transformat în altceva, în atemporal. Spațiul Bookfestului, cu tot tumultul lui, a dispărut. În jur s-a făcut gol și era ca și cum mă aflam doar cu Mircea Cărtărescu, față în față, la o cafea, iar el îmi povestea, numai mie, despre proza lui Kafka. Probabil că senzația asta a durat doar câteva secunde, cât un vis, însă la fel ca în vis am fost convins că trecuseră zeci de minute, ore…

Am clipit de câteva ori și mi-am amintit de ce mă aflam acolo abia când, inconștient poate, am apăsat pe butonul aparatului foto și am reînceput să fac poze. Tumultul a revenit, Mircea Cărtărescu și-a încheiat discursul, au fost și câteva aplauze, însă impresia că tocmai mă trezisem direct din vis – cu tot amestecul acela de stupoare și de regret că, iată, trezirea e posibilă – a persistat mult după aceea.

Apoi a venit momentul când am început să citesc „Melancolia”. Mi-am spus că, din cauza neadecvării instrumentelor de lucru, n-am să reușesc niciodată să scriu o cronică pe marginea unei cărți de Mircea Cărtărescu. Și mi-am amintit, brusc, de mica prăvălioară de pe șoseaua Olteniței, colț cu bulevardul Constantin Brâncoveanu, de unde mi-am cumpărat prima șurubelniță de viitor „meseriaș electrician”.

Era o clădire veche, cu un singur cat, cu tencuiala coșcovită, căzută pe alocuri, dând la iveală dantura neregulată a cărămizilor. Zidul de la fațadă era zugrăvit în galbenul acela murdar, stratul solzos și friabil de humă desprinzându-se cu ușurință la trecerea autobuzelor greoaie ale ITB-ului sau a camioanelor încărcate cu pietriș sau nisip în drumul lor duduitor spre Casa Poporului, caracatița monstruoasă care începuse deja să-și lățească tentaculele peste ceea ce deunăzi fuseseră cartierele Uranus și Izvor.

Prăvălioara avea dușumea dată cu petrosin și tejghele de lemn străvechi, lustruite pe la colțuri și cu furnirul de pe blatul de lucru mâzgălit cu tot felul de calcule ilizibile scrise cu creionul chimic, ca pe băncile de la școală. Pe rafturi stăteau, cine știe de când, cutii de carton pline cu holzșuruburi de diferite dimensiuni, caiele, cuie, piulițe și așa mai departe, iar pe jos, din loc în loc, zăceau în dezordine  colaci de sârmă de diferite grosimi, cabluri electrice ca niște șerpi de apă încolăciți la nesfîrșit, saci cu ipsos și humă, cazmale, lopeți, jante de bicicletă cu spițe deja ruginite și așa mai departe.

Lângă tejghea, sub luciul străveziu al unei foi orizontale de geam pătat de muște, erau așezate în ordine tot felul de scule, patenți, șurubelnițe cu mânere de ebonită sau de plastic roșu, mistrii, șpacluri și cîte și mai câte. Mi-am cumpărat un patent micuț, ca de jucărie, cu mânere de plastic albastru, striate la exterior ca să nu alunece din mâna transpirată, și o șurubelniță cu izolația roșie.

La serviciu, meseriașii mai vechi au început să mă ia peste picior spunându-mi că pot să fac ceva (lucru pe care nu-l pot reproduce aici) cu șurubelnița aia. I-am întrebat de ce și mi-au explicat, râzând, că e o șurubelniță mecanică, deoarece tija metalică străpungea mânerul izolant la capătul opus vârfului, pentru ca mecanicul să poată bate în ea cu ciocanul. Iar dacă se întâmpla, doamne-ferește, să umblu cu șurubelnița la o instalație fără să opresc curentul electric, mă puteam electrocuta.

Instrumentul meu de lucru era neadecvat. Așa că mi-am cumpărat a doua zi un set de șurubelnițe electrice de diferite dimensiuni, cu mânerul din ebonită. Iar acum, când scriu lucrurile astea, știu că nu am șurubelnița potrivită pentru a desface șuruburile „Melancoliei” și mai știu că, în ciuda inadecvării ei, tot șurubelnița aceea cu mânerul roșu, mecanică, deși nepotrivită, mi-a plăcut mai mult. De aceea n-am să scriu o conică la „Melancolia”, ci am să mă las purtat de unele intuiții, ca să găsesc surpriza promisă de Cosmin Ciotloș.

Indirect, tot de la Cosmin am primit un indiciu, și anume trimiterea la cronica lui Marius Chivu din Dilema Veche. Marius spune că „de la Blecher încoace, nici un alt scriitor n-a stăruit atâta asupra manifestărilor luminii care dau conturul ireal al unor suprafețe deopotrivă solide și aievea”.

Când încă nu citisem cronica lui Marius Chivu (pe a lui Cosmin nu am citit-o nici acum, din superstiție), mi-am notat în carnețelul meu că „în jurul lucrurilor descrise în «Melancolia» este mereu prezent un halou de lumină, când mai stinsă, când mai puternică, o aură, o glazură luminescentă, materială, uneori elastică precum un jeleu sau ca un gel strălucitor, alteori prizonieră într-un cablaj de cauciuc moale, transparent, ca de silicon, creat din aceeași materie luminoasă și transformat într-un arc, într-o punte care poate însemna orice, eliberarea de tortura așteptării, idealul libertății, nevoia imperioasă de aventură, curiozitate juvenilă, riscul, învingerea sentimentului de teamă; este o realitate văzută așa cum se vede lumina, ușor vălurită, prin materia groasă, străvezie, a zidurilor din cărămizi de sticlă, văzute ca luminatoare ale minții încarcerate în propriile spaime & neputințe – ”.

Din punctul ăsta mi-am propus (și vă propun acest lucru și vouă, dragi cititori) un exercițiu: gândiți-vă la modul cel mai serios că nu mai sunteți la vârsta când credeați în povești cu zâne (chiar nu mai sunteți, dar vă este încă dor de acele vremuri), cu pricolici, cu animale fantastice (și unde le puteți găsi), cai care mănâncă jăratec și suferă transformări spectaculoase, Feți Frumoși, Ilene Cosânzene sau Zmei teribili cu nu știu câte capete și așa mai departe.

Vremurile alea s-au dus. Acum sunteți oameni în toată firea și realizați foarte bine că Moș Crăciun sau Zâna Măseluță sunt doar niște personaje inventate care v-au făcut, cândva, copilăria mai frumoasă sau, după caz, suportabilă.

Apoi luați „Melancolia” lui Mircea Cărtărescu, deschideți-o la întâmplare, la oricare pagină, și citiți măcar câteva pasaje, până vă prinde firul Poveștii. Vă garantez că, măcar din curiozitate, veți simți nevoia să luați cartea de la capăt, de la prima filă, și nu numai atât. Înainte de culcare, să zicem, după o zi de muncă sau după ce ați trecut prin furcile caudine ale unor treburi aproape irezolvabile, veți simți, citind, cum treptat oboseala dispare, dizolvându-se în dulceața unei melancolii cât se poate de autentice.

Mircea Cărtărescu

Proza lui Mircea Cărtărescu are acest efect miraculos: anesteziază frustrările și eliberează dopamina. Mai mult decât atât, conține un analgezic natural care, după ce-și face efectul, dă posibilitatea creierului să viseze în stare de veghe. Eu am simțit din nou, fizic, efectul amurgurilor triste petrecute pe malul lacului, la țară, când pluta undiței abia se mai vedea și când bunica mă chema, de undeva dinspre curtea din față, să vin la masă.

În acele momente mi-aș fi dorit ca timpul să încremenească, iar totul să rămână așa cum era, pentru totdeauna, în acel stop-cadru emoțional îmbibat cu o combinație halucinogenă de culori, mirosuri și percepții senzoriale care îmi provocau un tumult interior atât de intens încât sfârșeam uneori prin a simți cum mă podidesc lacrimile.

Ei bine, acesta este, transpus în ceea ce reprezint eu ca ființă, sau mai bine spus în ceea ce eram atunci, „sigiliul greu al melancoliei” din „Melancolia” lui Mircea Cărtărescu. Este un text-medicament care suspendă timpul, care fixează un spațiu drag în atemporalitate și care mă eliberează de cel-care-sunt, proiectându-mă pentru totdeauna într-un trecut care îmi redă libertatea, dar care mă și face prizonierul lui pentru eternitate.

Și este, firește, unul dintre lucrurile asupra cărora, fără să le precizeze, m-a avertizat Cosmin că mă vor surprinde. Citind „Melancolia”, m-am trezit în prăvălioara de unde mi-am cumpărat șurubelnița mecanică, am văzut din nou zidul îmbibat de lumina în care plutea polenul de humă desprins din tencuială și am auzit huruitul asurzitor al camioanelor care cărau griblură și nisip auriu spre Casa Poporului. Totul în același halou strălucitor, de jeleu luminescent, de glazură luminoasă care acoperea, ca pe niște prăjituri de ipsos, fiecare dintre pietrele cubice cu care era pavată șoseaua Olteniței.

În funcție de sensibilitatea fiecăruia dintre voi, după câteva pasaje sau după câteva pagini, mintea vi se va decupla de la realitate și se va dizolva, ca zahărul în apă, în substanța transcendentă a Poveștii.

Eliberați de toate supărătoarele tensiuni ale realului, vă veți lăsa subconștientul în dulcele prizonierat al drogului textual, lăsându-l să se plimbe prin interstițiile Poveștii, să coboare în catacombe fără fund, să meargă pe lacuri înghețate, alunecând în joacă pe suprafața ca de sticlă fumurie, să pășească pe funii de lumină groase ca niște odgoane, suspendate deasupra hăurilor în adâncul cărora se întrevăd căderi curcubeice de apă, să exploreze genuni luminate din loc în loc de becuri fantomatice, ca în subteranele secrete, să meargă pe străzile unui oraș ruinat, fantastic, vag cunoscut, mărginite de grădini sălbăticite, pline de oțetari crescuți la întâmplare, printre ziduri cu tencuiala subțire ca hârtia, din care se desprind, la orice adiere, solzi diafani, gălbui, de glet imponderabil ca polenul de pe aripile fluturilor.

Veți merge până când veți regăsi magia, fiindcă veți realiza că există o ruptură între realitatea recognoscibilă și alteritate, sau cealaltă realitate, stranie, înfricoșătoare, dar mereu tentantă, aflată la granița fină dintre coșmar și vis magic din care n-ai mai vrea să te trezești niciodată.

Acest prag dintre convențional și magic este trecut cu măiestrie, ca nimeni altul, de Mircea Cărtărescu. Aici ești pe o stradă banală, cu case ruinate și cu tencuiala zidului de la stradă galben-murdară, friabilă și coșcovită, iar în secunda următoare te trezești în catacombe insondabile, condus de o coleopteră gigantică și inteligentă.

Nimic nu poate fi mai autentic cărtărescian decât această imagine de coșmar (care, atenție, nu sperie, ci stârnește mai degrabă curiozități nebănuite) peste care stă presărat praful magic al Poveștii. Este acel tip de convenție pe care spectatorul de cinema sau de teatru, ori bunăoară cititorul, o acceptă pentru a-și induce, deloc artificial, ideea că tot ce i se desfășoară prin fața ochilor sau pe ecranul imaginației este, atât timp cât durează magia Poveștii, real.

E ca într-un desen animat în care Bugs Bunny e făcut afiș de o mașină, după care suflă într-un deget și-și recapătă forma inițială. Așa cum în celebrele cartoons nimeni nu moare când primește o ghiulea în plină figură, trasă de un tun ca de ciocolată – așa cum i se întâmplă adesea bravului pirat Yosemite Sam –, nici în proza magică a lui Mircea Cărtărescu nu se poate întâmpla ceva rău, prin oricâte încercări stranii ar trece un personaj ori altul sau, bunăoară, Personajul, acceptând ideea că toți sunt Unu, indiferent că vorbim de „Nostalgia”, de „Travesti”, de „Orbitor”, de „Solenoid” sau de „Melancolia”.

Doar că, în urma tuturor întâmplărilor și încercărilor prin care vei trece, nu va rămâne amintirea unui râs sănătos, în hohote, ci o sfâșietoare melancolie, nostalgia după o lume care, în fond, nu poate exista decât undeva, „adânc scufundată în propriul tău creier”, în abisul celor patru râuri pe care „nu curge apă, ci patru amare și-ntunecate licori ce-și amestecă-n tine otrava: serotonină, adrenalină, dopamină și epinefrină”.

Citind „Melancolia”, vă asigur că veți fi și voi surprinși. Nu vă spun însă în ce fel, fiindcă va trebui să descoperiți singuri.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment