Astăzi ne despărțim de un om realmente bun. Un băiat care și-a consumat mult prea repede combustibilul vital. Postarea asta, care ar fi trebuit să fie o surpriză, rămâne doar una a aducerii aminte. Adi a iubit viața și poezia. Dacă există o „after life”, înseamnă că semnalele noastre de aici vor purta în undele lor misterioase și ceva din poezia care s-a scris sau care se va mai scrie.
Adi se va bucura astfel de poezie și „dincolo”. Iar când toate biografiile vor rămâne în cărți pe care nu le va mai citi nimeni, ne vom reîntâlni și vom povesti fiecare ce-am mai făcut. Vom face un institut al poeziei așa cum îl știm, cu bere, cu nopți pierdute și cu texte pe care ni le vom spune unii altora ca și cum de asta ar depinde totul. Și nu vom mai fi niciodată triști, fiindcă vom avea la dispoziție o eternitate.
Adrian Diniș (1986 – 2018)
Cercul poeţilor anonimi
Mă numesc adrian
au trecut ani buni de când nu mai scriu
îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac
şi mă consider degeaba genial ca nu ştiu câte
alte milioane de oameni
din lumea asta şi din cealaltă.
Am reuşit primul pas
spre vindecare chiar dacă nu vreau
încă simt nevoia şi îmi înfig acul
în fiecare deget ca-ntr-unul de paralizat
mici pârâiaşe apoi cascade
dar nu mai simt nimic şi nici cel mai
puternic drog din lume nu mă mai ajută.
Nicio Soma, niciun Yage.
Când văd o femeie dulce ca mierea
pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei
să îi ţină trena mai întâi.
Am rămas cu mişcarea teatrală
acrobaţiile de la circ.
Privesc ore în şir porumbeii
de pe liniile de înaltă tensiune.
Când ursul hibernează
bătăile inimii îi sunt încetinite
aşa s-a întâmplat şi cu mine.
Furia s-a domolit apoi a dispărut.
Şi mă simt ca o legumă.
Sunt slab dar numai cât o plantă carnivoră.
Prin ce am trecut
recapitulez repede în minte
viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi
nu regret nimic
în afară de momentele de laşitate
pentru care n-am să mi-o iert
nici la Judecata de Apoi
când mă vor ispiti Câmpiile Elizee
şi cazanul cu smoală.
Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi
să deschidă ochii înainte s-o facă într-un sicriu
îmbălsămaţi şi îmbrăcaţi la costum
când doar tortura de-a fi
îngropaţi de vii mai poate veni.
În copilărie eram un sălbatic
cu timpul m-am domesticit
atunci uram subiectele despre fete
dar când mi s-a arătat
minunea ce se ascunde în specia lor
mult mai târziu decât la ceilalţi
am trecut de la ură la iubire
şi mai ales la o teamă curioasă, plină de respect.
Încă de când am văzut
cum le ies din blugi chiloţii
când au mijlocul neacoperit
cu fluturii de pe ei
primate zburătoare dominante din universuri
multicolore care zburau în toate direcţiile
pe axa planetelor, a stelelor
sau a voinţei mele care era făcută praf.
Dar când se întorceau spre mine
teama ridicată la puteri exponenţiale
creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort,
despre care mai târziu
am aflat că simbolizau sufletul.
Şi mai prindea viaţă
capul de schelete de pe tricoul ei
când părea că mă holbez cu neruşinare la sânii ei
deşi nu mă puteam gândi la altceva
decât la moarte şi tristeţe
şi la cum o să mă părăsească
mai ales că toate tipele
aveau un zâmbet, pisică de Cheshire,
care îmi făcea paranoia mea perfect justificabilă.
Ştiam că sub rujul ăla
se ascunde sângele
din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea
dar cel mai diabolic plan din lume
la care am putut să mă gândesc
eră că toate plănuiesc în secret
cum să se despartă de mine.
Frica de fluturi amestecată cu frica de păianjeni
de aia n-am putut să iubesc
pe nimeni
în afară de cea care
presimţeam c-o să mă facă să sufăr
cum nimeni altcineva toată viaţa
ca după un picior amputat
cea care avea să aprindă lumina
să omoare ţânţarii
şi din când în când
fluturii strânşi în jurul becului.
Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici
şi de ce vă spun toate astea
alţii au probleme mult mai grave decât mine.
(foto: Daniela Luca, Institutul Blecher, 11 martie 2018)
gelu diaconu
[email protected]
