Vorbind strict din punctul meu de vedere – și inevitabil, dar nu impenitent, egoist – pentru mine cea de-a 26-a ediție a Târgului de Carte Gaudeamus Radio România 2019 a fost una reușită. În plan personal (și deloc egoist, de data asta, fiindcă nu a fost vorba doar despre mine, ci a implicat și munca unor oameni extraordinari), am lansat una dintre cele mai frumoase cărți ale mele, Ziua în care a murit John Lennon, la Casa de Editură Max Blecher, o editură unde nu se pătrunde chiar atât de ușor. Este unul dintre motivele pentru care am considerat că acest Gaudeamus a fost unul de vis.

În plan jurnalistic, așa cum se poate vedea lesne pe www.omiedesemne.ro, am realizat interviuri, reportaje de la fața locului (în care am scris, sine ira et studio, și despre lucrurile bune, și despre cele mai puțin bune), am văzut, revăzut sau cunoscut oameni foarte faini, scriitori, editori sau pur și simplu iubitori de literatură, m-am simțit, în consecință, împlinit. Aș putea să scriu despre Gaudeamus zile bune de acum încolo fără să epuizez subiectul. Și din punctul ăsta de vedere a fost o ediție de vis.

Iarăși, atât în plan personal, cât și profesional, am primit sau cumpărat cărți foarte valoroase, pe care am să le recomand cât de curând pe www.omiedesemne.ro și despre care sper că voi avea timp să și scriu recenzii. Sunt cărțile pe care mi le-am dorit, care existau în listele mele de preferințe întocmite înaintea târgului, care pur și simplu îmi stârniseră interesul, atât din punctul de vedere al iubitorului de carte, cât și al jurnalistului cultural. Și din punctul ăsta de vedere Gaudeamusul de anul acesta a fost unul de vis.

Că nu a fost pentru toată lumea așa, e de admis. Am văzut cu ochii mei disfuncționalitățile, am scris despre ele, așa cum am spus și ceva mai sus, le-am semnalat fiindcă erau într-adevăr de semnalat. Strict din punctul meu de vedere, însă, lucrurile se opresc aici. Nu cred că este datoria mea de jurnalist cultural să mă iau la trântă cu cei care au creat sau tolerat aceste disfuncționalități. Datoria mea a fost să le semnalez. Și, nota bene, să scriu și despre lucrurile bune care s-au întâmplat la Gaudeamus.

Așa cum am mai spus, cred că decizia organizatorilor de a muta evenimentul din Pavilionul Central în Pavilionul B2 a fost una așteptată și binevenită. Lucrul ăsta a fost de altfel punctat la conferința de presă organizată de Radio România înaintea Gaudeamusului. Prăfuitul Pavilion Central și-a făcut datoria. A fost cât a fost. Pavilionul B2 oferă, cel puțin vizitatorilor, un spațiu luminos, curat, modern. Că nu ne putem compara cu târgurile de carte din Germania sau Franța, asta este altă poveste. Să facem mai întâi de toate comparație între gradele de civilizație dintre țările menționate și România, iar atunci putem trage concluziile care se cuvin. La nivelul unde suntem acum, cred că Pavilionul B2 oferă condiții incomparabile față de Pavilionul Central.

Că organizatorii și-au dat cu stângu-n dreptul când au împărțit spațiile, este altă poveste. Sau că nu au prevăzut că se va forma condens pe schela metalică a acoperișului. Și mie mi-a picat apă în cap și nu m-am simțit tocmai bine. Îmi închipui că au fost expozanți care au avut pagube, în sensul că mai multe cărți au fost udate. Cred că pentru asta există posibilitatea ca organizatorii să fie trași la răspundere și să-și asume consecințele.

Pe de altă parte, aglomerația și haosul din week-end erau, într-un fel, anticipate de toată lumea. Același lucru s-a întâmplat și la precedentele ediții ale Bookfestului, când spațiile au fost mult mai bine împărțite. Haosul a enervat multă lume, aglomerația a ridicat temperatura din interior până la limita suportabilității, dar să ne amintim că același lucru s-a întâmplat și la Bookfest, când aerul condiționat n-a mai făcut față și s-a transpirat la greu.

Eu sunt însă obișnuit să văd și lucrurile bune. Faptul că în ultimele două zile de Gaudeamus a venit foarte multă lume, în ciuda vremii urâte, cred că a fost unul dintre ele. Vânzările au crescut destul de mult, sunt convins, iar asta face bine sănătății cărții, până la urmă. Asta fiindcă la un târg de carte este vorba despre carte. Știu că în spatele cărții există bilanțuri contabile, socoteli, cheltuieli și profit. Dacă aceste profituri au înșelat așteptările unora dintre expozanți sunt, cred, mai multe cauze. Unul este acela al majorării substanțiale a chiriilor. De ce a făcut asta organizatorul? Nu știe nimeni.

Înțeleg că editurile mici au fost cele mai lovite de această măsură. Este, fără îndoială, regretabil, și o spun și aici: disproporția dintre editurile mari și mici este foarte mare. Dar nu este așa în toată lumea? La alții o fi altfel? Habar nu am. Doar presupun, fiindcă nu pretind că mă pricep la lucruri de acest fel. De asta m-am și limitat la ceea ce mă pricep: la jurnalism cultural care privește exclusiv cartea. Investigații în sensul celor semnalate mai sus să facă jurnaliștii care se pricep la așa ceva. Eu nu mă pricep. Decât să scriu despre lucruri pe care nu le stăpânesc, mai bine mă rezum la carte, așa cum de altfel mi-am propus încă de la început.

Pentru mine, un jurnalist care se pricepe la toate, în genul știm noi cui, mi se pare suspect. Nu poți fi atoateștiutor. De aceea și sunt în presă lucrurile împărțite pe căprării. Că unii își mai bagă nasul și prin alte părți, o fac pe riscul lor. Eu nu sunt genul. În cazul de față, o spun încă o dată: îm plac cărțile fiindcă mă fac să visez. Or, un visător ca mine n-are ce să caute în jurnalismul de investigație, în zona alunecoasă a presupunerilor contabilicești și a colportărilor dubioase. www.omiedesemne.ro nu este și nu va fi niciodată un tabloid cultural. Cel puțin nu cât voi fi eu pe aici.     

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment