Antologia „Unsprezece tineri poeți din Chișinău”, apărută recent la Casa de Pariuri Literare (București, 2019), marchează încercarea de a-și face loc în literatura actuală a unei poezii tinere, pline de energie, aflate în proces de căutare de sine și de identificare a instrumentelor și a materialului de creație de ultimă oră. „Unsprezece…” conține texte diverse, dar care păstrează în substrat o viziune comună despre arta scrisului, fapt care îi inspiră antologistului Dumitru Crudu încrederea că această nouă promoție (după cea care a debutat în antologia „Opt”) va constitui în timp „al unsprezecelea val” de poeți basarabeni.

Volumul se deschide cu textele lui Ion Agaci, reconstituiri poetice ale imaginii unei lumi incerte, cu chipuri șterse, cu ființe impersonale, în anturajul cărora personajul liric tinde să se identifice și, în același timp, de care vrea să se distingă: „intrai ca să îngroși banalitatea sau s-o înfrumusețezi,/ aveai nevoie doar de intenția care se voia decisivă,/ aveai nevoie doar să ieși prostituat, nu și să intri/ provoci ori să te lași provocat/ bei ori să te lași bătut de-un termen trebuie (…)”. Într-un mediu al alternativelor, eul poetic caută un mod anume de manifestare, pe potriva individualității lui („mă gândesc ce să aleg/ după ce-am mâncat din toate câte puțin:/ poezie ori suicid.”), oscilează între viziuni solide, elegante și banalități cotidiene: „devreme am început să îmbăt fiorii și/ tot devreme să-i și urinez”; „Clopotnița centrală crăpată, iar clopotul,/ diabolic clopotul,/ spărgea în cioburi spațiul dintre cer și pământ”. Personajul liric este un eu camuflat, un intrus cu predispoziții demodate pentru rafinament și stil, care își face cu greu loc în lumea rutinei, artificialului, fiind nevoit să treacă proba autodemascării: „sunt pasionat de operă de fapt,/ nu mă trădați, fiți amabili, nu mă trădați,/ aș vrea la cină un flamingo și un buchet de cale marinat.” Totodată, devine evidentă o ușoară dispoziție ironică care trădează tendința de răsturnare a valorilor. Ion Agaci pune în centrul atenției problema identității și prin ideea convenționalității numelui: „Încerc aerul cu arătătorul, degetul,/ Îmi scriu numele întotdeauna din alineat și-l privesc, mă părăsește/ ca orice altceva. (…) Am presimțirea că în pielea mea/ mai locuiește cineva cu un deget pe/ Delete.” Textul reflectă condiția purtătorilor de nume, aflați în schimbare continuă, transformați permanent într-un altcineva care nu se mai potrivește numelui celui/ celor precedenți.  

Primul text semnat de Roman Andriiv transfigurează imaginea existenței blocate în momentul unei discrepanțe relaționale: „Cioburi în bucătărie/ Podeaua murdară/ un desen ridicol/ conturat pe teracotă/ (…) Sticla de vin a rămas plină / Din decembrie nu mai beau/ (…) Nu fumez…”. Inerția este cauzată de lipsa unei persoane care, prin prezență, ar pune lucrurile în mișcare ordinară („Șapte mesaje etajul șapte/ Nu-s de la tine/ Deschid profilul tău/ Mă învârt la bucătărie/ (…) Merg în cameră/ mă uit la profilul tău”). În singurătate, personajul liric are obsesia ridicolului, golul marcat de lipsa lui „tu” face ca toate acțiunile să se piardă în nesemnificativ, în absurd. Al doilea text, „La o măsuță de la Tukano”, se centrează pe constatarea falsului, a artificialului în relație. „Tu” nu este cel căruia i se confesează, ci față de care eul păstrează anumite rezerve: „Ursuleții de pluș nu au pui/ Au inima prea moale/ Nu trebuiesc nimănui/ Ursuleții de pluș vreau să zic/ Maioul tău preferat purta urme de dinți/ în partea dreaptă (…) Dacă ai ști ce gândesc nu ai mai zâmbi”. Consecințele problemei relaționale par a avea efecte care succed gradat, în ascendență, pentru că cel de-al treilea poem reprezintă o stare de confuzie, de rătăcire într-un mediu amalgamat: „Ridică lăbuța sus/ Dă din urechi/ Ascundeți colții sub limbă/ Cu gura închisă/ Cu gura lipită cu scoci/ Cu gura plină de salivă/ Cu adieri de vomă pe buze/ Pentru că sunt făcuți câini/ Motani/ Oameni/Troleibuze…”. Este o imagine a inconsecvenței, a frânturilor, în care diferențele dintre oameni, animale, obiecte devin inutile.

Spre deosebire de poezia lui Roman Andriiv – cea a trăirii unei depresiuni, unei insuficiențe a prezentului, textele lui Artur Cojocaru aparțin memoriei unui trecut apropiat, trăit cu febrilitate, dar tratat în mod distant. E o poezie simetrică, în care se schimbă frecvent contextele, oamenii, stările, dar nu și ritmul în care imaginile acestora se perindă, imagini interiorizate ale unor spații comune (la circ, în fața blocului, pe bordură, la orfelinatul municipal, pe treptele grădiniței ș.a.), în care are loc ceva în aparență nesemnificativ. Evocările par a nu mișca emoțional personajul liric, care nu trădează nici o reacție,dar anume acest fapt conferă textului o oarecare „greutate” afectivă: „în fața blocului a oprit o ambulanță/ mama tocmai a întins hainele pe sârme/ mă zbăteam la balcon într-un acces de epilepsie/ aveam pe cap o pungă pentru gunoi neagră/ m-au scos afară/ pe lângă noi a trecut un maidanez/ șchiopăta”. Importanța elementelor care alcătuiesc textura poetică este dovedită de procesul rememorării și consemnării lor în trecere, cu o aparentă indiferență, de la o distanță afectivă optimă. Eul lui Artur Cojocaru tratează în mod imparțial trecutul care s-a impus la nivelul receptorilor (auditiv, vizual, olfactiv, de cele mai dese ori): „așteptam trenul/ am simțit miros de drojdii/ mama a spus că după calea ferată/ e fabrica de spirt/ lângă blocurile locative erau/ unsprezece macarale încremenite”. Unele secvențe iau forma unor schițe senzoriale percutante.

Textele Patriciei Cotlău se disting prin predilecția spre coerență și rimă. Tiparul liric este de natură reflexivă. Poezia devine rodul unui act de autodefinire, de conștientizare a aspectelor existențiale dureroase, al răzvrătirii și acceptării. Iese în evidență, în primul rând, frica iremediabilă de care suferă personajul, o stare persistentă, obsesivă („există o spaimă/ pe care o descoperi doar dacă pătrunzi-n profunzimi”; „și spaima are o spaimă a ei.”; „Tot ce rămâne palpabil e frica.”; „La început/ îți e frică de ei, de/ exteriorul lor. (…) Pe parcurs,/ îți e frică de/ ce-ar putea să facă (…) La granița dintre circumstanțe,/ realizezi însă că singura și/ iremediabila ta frică este/ strict legată de ceea ce/ ei ar putea să nu/ facă.” Textele ilustrează procesul maturizării, al modificării raporturilor cu lumea („Toată lumea are ceva de spus./ Toată lumea plătește câte ceva./ Toată lumea e prinsă în val.”; „Unii oameni trăiesc intens plăcerea exagerării”), al elucidării unor confuzii și acceptării unor fapte indezirabile care însoțesc existența, odată cu senzația dezamăgirii („Te-ai ars de multe ori./ Te-ai ars de multe ori.”). Reflecțiile monologice alternează cu adresări, în cadrul unui dialog interior, unui „tu” care se identifică eului, un „tu” interior ce dublează percepțiile asupra realității și față de care eul liric ia o poziție moralizatoare sau, cel puțin, impulsionantă: „Riscă să/ spui lucrurilor pe/ nume./ Demonstrează-ți că/ nu ai intrat în depășire.// Aplică pentru un/ post de muncă.” Predomină tendința de a reduce la esență contactele dureroase cu realitatea: „Sunt palme care se dau în vânt de dragul supremației/ dar există și acele,/ care nu s-au dat și nu se vor da niciodată/ (fizic vorbind)”; „Ne lipsește căldura,/ deși focul arde mai tare,/ încât naivitatea noastră aproape că/ a devenit scrum.” Reflecțiile sunt însoțite sau se încheie în generalizări care se vor percepute ca viziune asupra lumii.

Cristina Dicusar ne oferă câteva texte în care pulsează un trecut viu, palpabil, imaginile căruia rămân foarte limpezi („pe dunele acelea făceam/ poze și păream/ melancolică/ pe atunci purtam aceleași/ haine nu mai știam ale cui/ sunt mi le schimbam/ rar”), dar și texte ale unei realități potențiale, imaginare, ale senzorialului și mișcărilor corporale posibile („dansez în cameră cum aș râde în sinea mea,/ cum aș ține o funie strâns și i-aș da drumul/ cum aș sparge o fereastră noaptea/ și ar intra aerul rece/ cum aș vorbi cu tine/ cum aș râde cu tine/ dacă ai fi aici acum”). Forma verbală pe care o ia fiecare secvență este cizelată, plină de acuratețe, fapt care asigură o claritate eclatantă imaginilor poetice: „ne ținem strâns de mână pe gheață/ atât de strâns încât pot să spun/ nu s-a întâmplat niciodată/ o bucată de gheață mare/ de jumătate de metru atârna la fereastră.” Cristina Dicusar mizează preponderent pe expresivitatea vizualului reliefat prin elemente verbale sugestive.

Tatiana Grosu creează imagini diluate într-o substanță poetică volatilă („Înfloresc spinii/ Vibrează lianele/ În podul palmelor/ În aer/ Săgeți/ Străpung pereții transparenți/ Până în vârful degetelor/ Tu îmi sufli în palme…”), obiectele imaginației capătă dimensiuni invers proporționale („Sub firele de păr/ A trecut un tren”), faptele lunecă aproape insesizabil în alte spații, la fel cum verbele trec de la trecut la prezent. O altă particularitate specifică textelor Tatianei Grosu este erotismul subtil, ușor estompat: „E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin.” Ca și în alte poeme, sugestibilitatea gesturilor, a imaginilor tactile și olfactive se intensifică la maximum prin versul final.

În poezia Victoriei Epure își găsesc locul momente stranii și teribile ale unei existențe neordinare, momente în care personajul liric trece de la victimă la agresor și înapoi sau e simplu reflector al situațiilor bizare, extreme, prin care trece altcineva: „îmi umplu cada cu apă/ pun pe la/ colțuri/ otravă de șoareci aprind niște/ lumânări furate de la/ biserică îmi sărbătoresc/ ziua mea de naștere”. Textul se constituie din imagini șocante și asocieri mintale particulare, intime: „după ce te-am văzut ieri ud/ leoarcă tremurând/ mi-am dat seama că/ lichiorul avea culoarea sângelui închegat”; „la ora 4 nu m-ai cerut de nevastă/ în ultimul an din viața ta credeam că/ ora 4 e ora la care/ nu se întâmplă nimic”. Vocea lirică transpune fragmente de realitate și reacțiile inexplicabile în fața acestora, manifestând preferința diferitelor ciudățenii existențiale, care îi asigură originalitatea.

Tot pe bizarerii își mulează textele și RafaelaMalic, doar că ea poetizează mici acte de nebunie deliberată, gesturi și acțiuni absurde și pline de farmec, care se produc din cheful de a trăi la limită: „Îmi plăcea să împodobesc/ bradul de la balconul tău cu/ chiștoace (…) mă îmbătai cu votcă/ ieftină/ înainte de culcare/ și îmi scoteai/ ciorapii, ca să împodobești/ bradul/ și cu ei.”; „Și dacă el ar fi o pasăre/ I-aș scoate măruntaiele și aș/ hrăni cu ele porumbeii din parc.” Se resimte plăcerea manifestării unice, nepotrivite așteptărilor, ca viziune individuală asupra conviețuirii într-un anturaj banal. Eul poetic este în unitate cu un „tu”care intră ușor în jocuri demențiale („jucam tenis cu șlapii tăi de baie (…) Când ne îmbătam ne/ băteam cu grămada de ciorapi murdari de pe/ podea/ (…) Iar eu mereu voiam să mă trezesc/ în bucătăria murdară/ Unde îți găteai supa,/ scriai poezii, unde/ beai bere cu luna și sărutai/ podeaua”). Imaginile care apar în poemele Rafaelei Malic se imprimă în memorie prin jocuri gestuale și acțiuni uimitoare, pline de nebunie, oferind savoarea imprevizibilității.

Dumitru Garcaliuc reușește cu doar trei texte să iasă în evidență dintre tinerii antologați. Poemele sale transpun foarte concret, exact, matematic, fragmente din realitatea imaginată în care trăiește eul său. Fiecare text este fixat pe câteva detalii expresive: „orice dragoste începută cu o sticlă de vin/ deschisă în parc/ fără tirbușon/ sfârșește cu un credit la bancă”; „astfel sub geamul deschis deasupra capului/ nu mai conta că avea gleznele dezgolite”. Poezia lui Dumitru Garcaliuc se deosebește printr-un grad mai înalt de elocvență, desigur, menajată.

Cele șase poeme ale lui Daniel Grama formează o unitate imaginară, fie și incompletă, din fragmentele câtorva situații schițate fugitiv, dar diseminate în toate textele. Vocea lirică pare să exprime realitatea sa brut, fără selecție sau ocolișuri: „Voiam să scriu o poezie/ Despre mama și tata,/ Despre cum mi-am cerut/ Scuze pentru cercelul/ pus la beție,/ Pentru chiștocul aruncat/ în grădină vecinului,/ Pentru gândurile/ În care bunelul/ se făcea că moare/ Dar n-am izbutit,/ M-a încurcat/ Dima care vomita în baie”. În textele lui Daniel Grama accentul cade deseori pe circumstanțele în care trăiesc, interacționează și se percep reciproc, oameni de diferite vârste:„…și eu l-am întrebat dacă știe/ Cum era cu trei decenii în urmă?/ A răspuns, războiul din Afganistan”; „Când tatăl bea rachiu/ Își aduce aminte de uniunea sovietică,/ iar eu când beau bergenbier/ îmi aduc aminte de venele tăiate la tabără/ când/  Emilia hotărî să moară,/ iar eu căutam/ berea ascunsă în baie.” Se pot deduce perspectivele reprezentanților unei vârste asupra modului de a fi al altora, sunt interesante condițiile istorice și biografice, personale, care îi marchează într-o oarecare măsură pe exponenții diferitelor generații. Textele nu conțin nici reflecții, nici aprecieri asupra faptelor poetizate, acest exercițiu este pus în sarcina cititorului.

Vitalie Șega reconstituie în poemele sale câteva momente din viața de familie, în care se resimte o încordare, o nervozitate („Tata a ieșit la balcon/ să fumeze o țigară,/ tata era nefumător.// Propun să-l plasăm pe tata/ Într-un azil de bătrâni.”). Tensiunea provine nu doar din disensiuni în relațiile cu membrii familiei, din distonanțe între personajului liric și cei apropiați, ci mai degrabă din problema raportării identitare. Eul liric își formează o imagine de sine în raport cu tatăl sau bunelul: „Perioada sovietică a trecut, dar tu mai păstrezi/ rublele în colțuni de lână…// Eram nepoțelul lui bunelul, acum îs doar/ vai de capul meu./ Când pornești televizorul/ întrebi pe ce canale e parada militară”; „Da, știu că port jeanși cu genunchii rupți,/ sunt așa de la producător, tată./ Nu i-am rupt mergând în genunchi în fața cuiva./ – Pe grăunțe ai șezut tu,/ eu nu știu ce înseamnă asta./ (…) Tu nu dormi pe pernele pe care le spală Sorina/ dormi pe semișezute/ așa cum te-ai deprins în armată.” Obișnuințele improprii unei existențe lipsite (deja) de constrângeri, care marchează modurile de a fi ale tatălui și al bunelului, îi creează personajului liric complexe, însă îl și plasează într-o poziție de superioritate sub aspectul umanului. În cele câteva texte minimaliste care încheie colecția, autorul schițează imagini simple, ce siderează prin impact vizual („Inspir aerul de dimineață,/ Cocorii zboară peste un teren,/ Peste care se rostogolește o minge/ Spartă.”).

Volumul „Unsprezece tineri poeți din Chișinău” reprezintă, atât prin meritul debutanților, cât și al antologistului, o selecție de texte remarcabile ale unor autori foarte tineri, care se comportă în poezie la fel de degajat ca și în realitatea în care trăiesc, eludând deseori regulile și convențiile, cu inadvertențele firești tuturor începuturilor energice și debuturilor literare precoce, texte în care sunt sesizabile mărcile unor potențiale individualități artistice.

Author

Write A Comment