Alexandra Negru a mai publicat în trecut pe www.omiedesemne.ro și îmi amintesc că am avut atunci o reacție foarte favorabilă. Nu mai puțin entuziasmat sunt acum și cred că poemele ei sunt un model pentru cei care trimit texte la „Poșta redacției”. Cei care vor citi acest grupaj și care vor să publice pe „O Mie de Semne” ar trebui să aibă un etalon în poemele Alexandrei.

Alexandra Negru (n. 21 August 1993, Suceava), poetă, debutează cu volumul Deviant, Editura Paralela 45, 2016, volum nominalizat la Premiul național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, în ianuarie 2017. A câștigat numeroase premii la Festivaluri de poezie naționale și internaționale, printre care „Nicolae Labiș”, „Lucian Blaga”, „Magda Isanos”.

Alexandra ne-a trimis și o altă variantă a biografiei sale, iat-o: „Alexandra Negru, autoare a volumului „Deviant”, ed. Paralela 45, 2016, born and raised in Suceava, membră a cenaclului Zidul de Hârtie. A apărut în mai multe antologii de poezie, printre care: 
– Antologia Clubului de Lectură Zero+ – „Ziduri între vii”, 2014
– Antologia Subcapitol, poezia, editura Tracus ARTE, 2015
– DEVIANT, debut, editura Paralela 45, 2016
– Antologia „Zece ani”, Alexandria Publishing House, 2018

1. 

Dimineți cu avocado,
briza unei veri demult așteptate,
tăcerea ta 
amestecându-se
cu mierea
din ceaiul de tei,
senzația unui eșec intim, tot mai clar,
mai bine delimitat, ca o eclipsă prin sticla fumurie.

Mi-e tot mai greu să respir
în spațiul acesta conjugal,
totuși
sunt mici ritualuri care ne țin în lumină,
proviziile călduțe
pe care le devorăm împreună, schițele de călătorii
post-epidemie la care lucrăm la flacăra micuță
a lumânării elefant,
conversațiile prin skype cu încurajări materne.

Prin plasa de țânțari,
o liniște care îmi face bine,
un aer înmiresmat,
un oraș care se vindecă.

2.

Ne trezim,
lumina ce ne lovește e unda de șoc
care șterge
toate călătoriile nocturne din memorie,
rămân doar senzații,
vânătăi inexplicabile,
un tremur subtil.
Ne recunoaștem și începem
să ne iubim din nou acum.
Să imprimăm pe casetele stereo
tandrețea aceea
care ne salvează întotdeauna.

Ne trezim,
dar e tot mai greu să ne găsim locul
în lumea asta
ca un glob de sticlă
sub care respirăm accelerat,
tahicardie,
înconjurați de mici bestii
gata, gata să ne sfâșie
pe o stradă prost luminată,
pe o bancă în parc,
la job sau sub vreo postare homofobă.

Să pășim atent,
suntem în pericol mereu,
ei stau cu
pumnul pregătit
pentru tot ce vreau să țip,
cu claxoane și reflectoare puternice de intimidare.

3.

Ce ușor e să (te) minți,
să te privești în oglinda ovală, vintage,
spunându-ți că tăieturile acelea fine de pe pielea ta nu-s riduri,
că timpul a stat în loc, a înghețat într-o
capsulă cu tot cu iubirea cuiva care a dăruit tot
și n-a înțeles nici până acum ce i s-a întâmplat,

să privești fumul de țigară
înălțându-se în rotocoale
ca niște baloane în care ai vrea să încapi,
să te ducă
într-o altă țară, într-o altă viață
unde fericirea pe care o simți
e reală,
nu doar un puzzle perceptiv
bine gândit
pe social media,
un miraj pentru cei naivi
și creduli,

ce ușor să te minți,
să te lași construit de proiecțiile altora,
de așteptările lor,
să uiți complet cine ești,
ce doare,
ce te-a adus aici.

Ce ușor
să renunți, să lași
arma îndreptată spre țeasta ta amenințător
să devină parte din tine,
să o asimilezi cu totul,
să-ți fie mereu frică.

La fel de ușor, într-o zi oarecare,
cu explozii solare și pandemii,
tei înfloriți
pe drumul care te duce spre
zona de confort
să te oprești, să te revolți,
să încerci ceva diferit,
să-ți redescoperi
amprentele
de pe degetele subțiri.

4.

Sting luminile,
închid etanș toate căile de acces,
mă deconectez de pe toate dispozitivele.
Rămân doar eu, în centrul unui ring înalt,
cu șobolani micuți și pufoși traversând scena
periodic, anunțând începerea unei noi runde.

S-a destrămat totul în exterior,
s-au prăbușit poduri, clădiri, guverne,
dragostea ta a slăbit,
pâlpâie epileptic,
dă semne de epuizare.

Trebuia să fi luat măsuri,
să fi preconizat totul.

Închid ochii și mi-e rău, fantazez
la zilele de la început,
soarele ardea ca și acum, tot cartierul era viu și erau râsete multe,
tu îmi scriai și ceva se transforma acolo,
erai erou,
o sursă de energie vitală.

Închid ochii
și las
să se deruleze
într-o cameră retro de motel
din creierul meu
râsul tău,
râsul tău și
cântecelul tragic rusesc
ale cărui cuvinte
n-am să știu să le pronunț corect niciodată.

5.

Tremură,
sub un munte de bărbat, o teamă mare.
Nu spune nimic, e doar furia,
o simt,
se-ntoarce toată împotriva mea.
Un mic seism până-n capilare,
până la vârfurile părului proaspăt retezate, picurând sânge.
As putea să mint, cu stângăcie,
să fabric o mică iluzie,
să fim fericiți în orbirea noastră asumată.
Dar e atâta strălucire în haos,
sunt ca o pasăre întunecată atrasă de ceva ce sclipește în mormanul cu deșeuri.
Va trece totul,
briza unei dimineți de vară,
o atingere potrivită,
vor reda curajul,
ne va împinge bărcuța de hârtie în larg.

Sunt aici,
ghidează-mă,
trebuie doar să ne menținem echilibrul.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.