Teodor Hossu-Longin m-a invitat să particip la un eveniment – despre care mărturisesc că nu știam absolut nimic – numit sugestiv „Cu cartea prin licee”. Știindu-mă emotiv și destul de reticent la ieșirile în public – mai ales în fața unor elevi de liceu, cărora nu prea aveam idee ce-aș fi putut să le spun – am ezitat la început să-i dau un răspuns, însă m-am gândit că, în definitiv, mai mult decât să mă fac de râs nu are ce să se întâmple, așa că am acceptat.

Ne-am întâlnit în curtea Colegiului Național „Grigore Moisil” și, înarmați cu câteva cărți am descins la locul cu pricina, conduși de gazda noastră, jovialul profesor Gabriel Mirea. Trei scriitori și toți trei – Doina Roman, Teodor Hossu-Longin & myself – am urcat până la etajul doi al liceului, pe „scara profesorilor”, lucru care mi-a amintit de incursiunile pe care le făceam în junețea mea școlară, mereu cu ochii-n patru ca să nu fiu prins, prin acest „loc sacru”.

În câteva minute, sala în care urma să performăm – trei scriitori în carne și oase, dovada peremptorie că nu toți scriitorii sunt morți și încremeniți în efigii – s-a umplut ochi. Peste treizeci de perechi de ochi s-au fixat imediat în direcția noastră, în așteptarea discursurilor lămuritoare despre ce se mai întâmplă în literatura română a zilelor noastre. Mi se părea că suntem priviți de un Argus tentacular, ai cărui cei o mie de ochi erau îndreptați către noi, cei de la „catedră”, cu sclipiri de ironie și vagă plictiseală.

[image_with_animation image_url=”2835″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Doina Roman & Gelu Diaconu

Norocul a fost că Teo a destins imediat atmosfera, iar Argusul s-a relaxat și a devenit dintr-o dată mai uman. Le-a vorbit elevilor relaxat, dându-le câteva repere biografice și referindu-se, firește, la cărți, la literatură, la tot ce ține, într-un fel sau altul, de scris. I-a urmat imediat Doina Roman, scriitoare de SF care le-a captat și mai mult atenția tinerilor, cu farmec, cu discreție și cu știința de a crea, pe loc, un discurs limpede și coerent.

Firește că, pe măsură ce momentul în care urma să iau cuvântul se apropia, inima a început să-mi bată toba și toate ideile mi s-au amestecat. Am încercat să-i fac să râdă, spunându-le că veneam pe la acest liceu „cu mult timp în urmă” ca să agăț fete. Au fost câteva chicoteli, apoi m-am adaptat din mers, am trecut la foarte scurta mea biografie și, într-un final, la poezie. Am avut ocazia să aflu – chestie care mi s-a părut o bizarerie – că acești liceeni cu figuri care iradiau inteligență nu știau nimic despre poezia care se scrie în zilele noastre.

Profesorul Gabriel Mirea mi-a spus că, în ceea ce privește literatura, programa școlară a încremenit undeva în proiectul, eșuat de altfel, de până în 1989. Adică, la poezie, totul s-a oprit undeva la optzeciști, trecând, bineînțeles, prin Eminescu, Blaga, Bacovia, Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu & nota bene, Marin Sorescu. Am rămas nu dezamăgit, fiindcă acești copii nu cred că au vreo vină, ci uimit că la nivelul acesta nu există nicio legătură cu literatura, și în speță cu poezia, din ziua de azi.

[image_with_animation image_url=”2837″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.moisil.ro/galerie-foto/”]

A fost o oră foarte densă, fiindcă au venit și câteva întrebări din public, iar discuția s-a dus și în alte direcții. S-a vorbit despre (im)posibilitatea unui scriitor de a trăi din scris, despre instituția (inexistentă la noi) agentului literar, s-au făcut analogii, s-au intersectat idei, s-a creat, într-un final, atmosferă în jurul conceptului de „literatură contemporană”. Pe final, atenția „auditoriului” s-a diminuat brusc, semn că întâlnirea își atinsese scopul și că, pe moment, toate curiozitățile au fost satisfăcute.

Nu știu dacă acești liceeni „dependenți” de telefoanele mobile (apropo, n-am observat ca vreunul să butoneze în timp ce noi, „scriitorii”, ne-am ținut discursurile motivaționale) au dat buzna la Gaudeamus ca să cumpere cărți. Nu știu dacă lucrurile pe care am încercat să le transmitem au avut vreun ecou în conștiința loc. Ceea ce știu este că, măcar pentru câteva minute, în care am încercat să fiu „cool” și să vorbesc de parcă m-aș fi aflat eu însumi în mijlocul lor, undeva pe locurile din spatele clasei, am reușit să le stârnesc, dacă nu interesul, măcar curiozitatea pentru concepte străine lor precum „douămiism”, „poezie contemporană” sau „modalități de expresie în literatura de azi”. Dacă s-a întâmplat așa, atunci această întâlnire a fost un câștig.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.