Timiditatea este o tulburare psihică despre care am aflat (prea) târziu că poate fi tratată. Când eram copil adulții mă socoteau un băiețel rușinos și vedeau în asta un lucru bun. Credeau că sunt bine educat și că nu mă bag în treburile sau în discuțiile lor doar pentru că fusesem învățat că nu e frumos să faci așa ceva. În realitate eram atât de emotiv încât îmi era teamă efectiv să deschid gura. Chestia asta mi-a cauzat destule neplăceri în viață, mai ales în primii ani de școală.
Chiar dacă mulți considerau extemporalele adevărate torturi (mai ales cele neanunțate), eu mă bucuram când profesorul sau profesoara ne spuneau să scoatem o foaie de hârtie, fiindcă scăpam de ceea ce eu socoteam adevărata teroare: ascultatul la tablă. Am luat foarte multe note proaste din cauza timidității. Când eram scos în fața clasei mă pierdeam complet. Chiar dacă eram bine pregătit, uitam instantaneu totul. Inima îmi bătea teribil de tare și nu mai puteam gândi. Scăpam de blocaj doar când mă vedeam din nou în bancă. Nu-mi păsa de notă, ci doar de faptul că, în sfârșit, mă puteam liniști.
Un alt motiv al anxietății mele pubere era competiția. Mi se părea nocivă și nerealistă (nu în termenii ăștia firește, dar ceva pe-acolo) fiindcă nu scotea la suprafață adevăratele însușiri ale elevilor. Dimpotrivă, devoala ce era mai rău în fiecare dintre noi. Se ajunsese până acolo încât, când un copil era scos la tablă, cei cu care se afla în competiție directă îl descurajau șoptindu-i tot felul de lucruri, că e prost, că nu știe nimic și așa mai departe. Vă imaginați ce impact aveau răutățile astea asupra mea. Eram victimă sigură.
Aflu acum că în Singapore performanțele copiilor nu vor mai fi comparate între ele, ca să se arate că „a învăța nu este o competiție”. De asemenea, rezultatele nu vor mai fi puse în oglindă cu cele ale „colegului de bancă”, cum se făcea la noi și cum cred că încă se mai face. Vă aduceți aminte când profesorul spunea: „Uită-te la colegul tău ce frumos scrie!” Cei care ați trecut prin asta știți despre ce vorbesc. De asemenea, în Singapore elevii nu vor mai trebui să suporte teroarea examenelor. Profesorii îi vor nota în urma unor evaluări colective. Presupun că obiceiul barbar de „scoatere la tablă” a fost eradicat. Dacă aș fi copil acum și ar trebui să merg la școală, aș vrea să fiu singaporez. Sau finlandez, bunăoară.
Eu n-am beneficiat de o educație progresistă. Am avut multe note proaste, deși mulți mă considerau un băiețel inteligent. Tata îmi spunea că nu am ambiție. Nici măcar el, săracul, n-a înțeles că fiul lui, ale cărui rezultate la școală l-au dezamăgit adesea, suferea de timiditate. Prins în tot mecanismul ăsta ostil, m-am refugiat în cărți. Am citit, în singurătatea camerei mele (când era posibil), toate cărțile care mi-au picat în mână. Doar așa mă simțeam fericit. Cărțile nu mă expuneau „în fața clasei” și-mi dezvoltau imaginația. Îmi bătea inima mai repede doar când vreunul dintre eroii mei trecea prin pericole neprevăzute. În rest, timiditatea îmi era complet suspendată și lăsa loc unei liniști interioare și unei limpezimi a gândurilor pe care nu mi le puteam regăsi niciodată când eram scos la lecție. Ideea este că notele proaste pe care le-am luat pe nedrept au fost cumva uitate. Cărțile pe care le-am citit, însă, niciodată.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
