Stimulat de o postare a lui Claudiu Komartin de pe facebook, în care spunea despre Ion Vianu și despre „Amor intellectualis”, citez, „un om și un scriitor admirabil și un roman-confesiune din care citesc din vreme în vreme cu reînnoită bucurie”, mi-am amintit, rușinat, că am această carte (apărută în 2010 la Editura Polirom) de foarte multă vreme și că nu numai că n-am răsfoit-o vreodată, ci am dat-o de colo-colo în timpul prea deselor permutări din rafturile „Bibliotecii lui Gelu”.
Sedus de seria de autor „Matei Călinescu” de la Humanitas, în care Ion Vianu are un aport important, am dat astfel la o parte și alte volume precum „Apropieri”, „Exercițiu de sinceritate”, „Caietele lui Ozias”, „Vasiliu, foi volante” sau „Necredinciosul”, care își așteaptă, de asemenea, de prea mulți ani rândul la lectură. Nu mai spun de cel mai recent volum, „Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru”, pe care nu îl am și împreună cu care „Sebastian” al meu a avut onoarea de a împărți, la finalul anului trecut, premiul „Cartea discretă a anului 2018”, acordat de ARCCA (Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor).
Împins de la spate de sentimentul de vinovăție, dar și de curiozitate deopotrivă, am luat din bibliotecă „Amor intellectualis. Romanul unei educații” cu gândul de a avea acel tip de lectură așezată, în afara „orelor de program” de la site, fără intenția de a scoate citate sau de a-mi face notițe pentru o eventuală cronică. Voiam să citesc cartea asta ca în vacanță, când nu simți niciun fel de presiune și când zilele curg mai lent, lipsite fiind de obligațiile curente.
Ei bine, din toate astea am respectat doar un singur punct, anume că nu mi-am notat absolut nimic, deși pe măsură ce am înaintat în carte mi-a fost tot mai limpede că va trebui să scriu măcar o recenzie școlărească, așa cum anticipez că va fi cea de față. M-am ferit să citesc „Amor intellectualis” pe nerăsuflate, așa cum mi se mai întâmplă cu unele cărți care-mi plac foarte mult și care mă forțează, cumva, să uit cine sunt și să revin cumva la anii adolescenței, când parcurgeam cărțile ca dr. Omicron și mă lăsam amețit ca de un drog de conținutul lor hipnotic.
Nu intenționez să scriu foarte multe lucruri despre acest „roman al unei educații”. Am mai spus-o și cu alte ocazii: cărțile foarte bune mi se par inenarabile. Mă inhibă, îmi dau senzația că, dacă aș folosi formulele obișnuite pentru a-i scoate în evidență calitățile sau, bunăoară, defectele, aș avea ceva din ridicolul unui profesor mediocru care își consultă tot timpul agenda în timp ce predă. Despre „Amor intellectualis” ar trebui să scriu doar o frază lungă, interminabilă și echilibrată, un poem în proză fără accente ditirambice (din nevoia, cum spuneam, de echilibru), în care să arăt, cu mijloace prozastice și prozaice, de ce m-am îmbătat intelectual, după care m-am trezit și m-am îmbătat iar, citind această carte.
Ca să fiu ridicol până la capăt, îmi amintesc că era folosită pe vremuri cu asiduitate expresia „arc peste timp” atunci când venea vorba despre evocări cu accente paseiste sau despre amintiri scrise cu intenția vădită de a provoca ohtături sau de a scoate delicate suspine din piepturile cititorilor sensibili. Ei bine, în „Amor intellectualis” nu veți găsi așa ceva. Ion Vianu este un paseist, dar unul cu ștaif, care-și păstrează tot timpul echilibrul interior și căruia nu-i plac exhibiționismele sentimentale. Îi observi melancoliile la tot pasul, dar și luciditatea rece cu care scrutează trecutul, sine ira et studio.
De fapt, „Amor intellectualis” este „romanul unei educații”, dar și un roman sui generis. Să mă explic. De multe ori am avut, de-a lungul cărții, senzația că Ion Vianu scrie despre propria viață ieșind din sine sau, dacă vreți, uitând de sine. Pe multe pagini pare doar un observator, unul, cum spuneam, lucid, pentru ca pe alte pagini să devină, cu măsura cuvenită, un scriitor care a uitat de toate precauțiile. Sunt multe istorisiri inavuabile, în care încap amoruri de mahala, cu descrieri explicite, rebele aventuri adolescentine prin cârciumi sordide, încheiate adesea în zorile alcoolizate parcă de un albastru ireal, întrepătruns cu fumul țigărilor și cu aerul îmbâcsit de tavernă.
Pe de altă parte, sunt acele (numeroase) pagini în care apare, ca o efigie în viață, figura tatălui, intelectualul pursânge, dar și omul Tudor Vianu, care își consumă energiile inimii, cu generozitate, parcă în prea multe direcții, atât în cele bune, cât și în cele mai puțin bune, lucru care îi va fi în cele din urmă fatal: pre multe țigări fumate, depresive, dar mereu demne, episoade alcoolice, și, last but not least, solilocvii autoflagelante pe care tânărul, pe atunci, Ion Vianu, le intuiește și le explică prin prezența cvasipermanentă a sentimentului de vinovăție. Tatăl său, ca un Faust prins într-o modernitate strâmbă, cea în care lumea veche este strivită brutal sub talpa bolșevismului, face pactul cu diavolul comunist și își trăiește restul vieții îndurând, în numele culturii pe care vrea să o „dea mai departe”, zi de zi, povara acestei vinovății.
Ceea ce face „Amor intellectualis” un roman „unic în felul său” nu este neapărat modul în care e construit, ci felul în care readuce la viață figurile unor intelectuali din perioada evocată. Pornind, firește, de la tatăl său, căruia îi face mai degrabă un portret obiectiv, nu însă lipsit de emoție, Ion Vianu îi evocă, printre alții, pe Edgar Papu, pe Monseniorul Vladimir Ghika, Ion Negoițescu, Nichita Stănescu sau pe bunul său prieten Matei Călinescu, ale cărui apariții adolescentin-bahice vin aproape total în contrast cu figura de mai târziu a eminentului teoretician literar, scriitor și eseist, profesor de literatură comparată vreme îndelungată la Indiana University din Bloomington, USA.
Aici este, cred, marele merit al cărții. Ion Vianu a evitat capcana idolatrizării celor dispăruți. Nu a căutat să readucă la viață, temporar, niște statui. A pus, în schimb, cap la cap amintirile despre ei și i-a reanimat așa cum au fost: intelectuali remarcabili, cu un apetit cultural insațiabil, dar și oameni obișnuiți în particular, cu defecte, cu idiosincrazii, cu temeri, cu obsesii, cu ambiții, cu lașități, precum și cu extraordinara lor calitate umană. Spre exemplu, portretul pe care Ion Vianu i-l face lui Edgar Papu este unul pe care eu nu l-am mai întâlnit niciunde.
Edgar Papu, „unul dintre oamenii pe care-i consideram succesori ai umanismului, ai formei de viață care era reprezentarea mea despre existență” (Ion Vianu), fusese elevul lui Tudor Vianu și, ulterior, colaboratorul lui cel mai apropiat. Trăia „într-o căsuță modestă din Polonă”, un loc „însemnat de cărți: tratate germane de eseistică, ediții universitare din Dante” și așa mai departe. În acest loc, Ion Vianu, pregătindu-se pentru admiterea la facultatea de limbi clasice, a luat lecții de latină de la Edgar Papu, intelectualul despre care Tudor Vianu afirma că „stăpânește perfect” latina medievală.
Erau anii de început ai terorii comuniste. Erau anii în care mulți oameni dispăreau fără să se mai știe nimic despre ei ani de zile. Unii, nota bene, nici nu se mai întorceau din închisorile unde erau trimiși. Ani în care intelectuali precum Edgar Papu, care în a doua parte a vieții a acceptat, totuși, un infamant compromis cu autoritățile comuniste – și asta după ce a îndurat ororile din pușcărie – erau complet marginalizați pentru delictul de a face parte din așa-zisa burghezie și de a fi un eminent om de cultură.
Sinuozitățile traiectului formării intelectuale a lui Ion Vianu nu ar fi fost la fel de atrăgătoare fără aceste borne luminoase prin intermediul cărora sunt evocate figurile oamenilor pe care i-a cunoscut, iubit, respectat și care l-au ajutat, sub o formă sau alta, să ajungă omul remarcabil de mai târziu. În timp, unele legături s-au rupt perioade lungi (Edgar Papu), temporar (Matei Călinescu, emigrat în SUA) sau definitiv (Tudor Vianu a murit în 1964, la 66 de ani), însă Ion Vianu evită cu inteligență să-i transforme în personaje de roman.
Chiar și după ce toți au plecat de pe această lume (Edgar Papu în 1994, Matei Călinescu în 2009, Nichita Stănescu în 1983, Ion Negoițescu în 1993, ca să dau numai câteva exemple) Ion Vianu nu a picat, așa cum spuneam mai devreme, în capcana evocărilor însiropate. „Amor intellectualis” este o carte scrisă de un artist care observă lumea cu ochiul format al psihanalistului de cursă lungă. Din îmbinarea acestor două elemente oarecum antagonice a ieșit un bildungsroman de o calitate extraordinară.
Nu știu cât și cum s-a scris despre acest „roman al unei educații”. Cert este că e o perioadă lungă de când nu prea se mai aude nimic despre „Amor intellectualis”. Dacă volumul „Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru” a primit premiul „Cartea discretă a anului 2018”, cred că „Amor intellectualis” ar putea primi cu ușurință premiul „Cartea discretă a ultimului deceniu”. E un fapt trist și nedrept. Până și eu, cum spuneam, am dat de colo-colo cartea asta ani de zile, spre rușinea mea. Dacă nu era mesajul lui Claudiu Komartin, poate că ar mai fi stat mult și bine la locul ei, neștiută și discretă. Dar s-a întâmplat așa și am ieșit mai mult decât câștigat.
Foto credit Ion Vianu: https://www.scena9.ro/article/ion-vianu-coronavirus
