„Brâncuși, sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă, este al treilea volum din seria de „Biografii romanțate”, inițiată de Editura Polirom, despre care mă încumet să scriu. Dacă în cazurile precedente („Cioran. Ultimul om liber”, de Andrei Crăciun, și „Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman) subiectele îmi erau cât de cât familiare, în cazul lui Brâncuși mărturisesc că sunt prins pe picior greșit.

Sigur, toată lumea știe câte ceva despre Hobița, despre cum a ajuns Brâncuși per pedes apostolorum la Paris, despre atelierul din Montparnasse, despre Coloana Infinitului și întregul ansamblu de la Târgu Jiu, despre infamia pe care iresponsabilul stat român din „deceniul negru” al secolului trecut a comis-o când a catalogat opera brâncușiană drept „burgheză și decadentă”, acțiune cauționată de Academia Română prin intermediul multor nume marcante (cu excepția lui Camil Petrescu), despre procesul împotriva Americii și așa mai departe.

Totuși, deși la o primă vedere despre cel care are cunoștință aceste „amănunte biografice” se poate spune că este destul de informat cu privire la subiectul „Brâncuși”, mi-am dat seama curând, în timp ce înaintam cu o poftă insațiabilă în cartea minunatei poete Moni Stănilă, că astea sunt doar chestiuni de suprafață, subiecte-clișeu cu spijinul cărora orice aspirant la titlul de cunoscător al celebrului artist se demască drept un biet diletant.

Cu toții cunoaștem de-acum povestea „Cumințeniei pământului”, cu marea chetă națională eșuată lamentabil, cu negocierile interminabile purtate de reprezentanții Ministerului Culturii cu moștenitorii, exercitându-și dreptul de preemțiune și așa mai departe. În calitatea mea vremelnică de jurnalist am scris cîteva articole pe acest subiect, m-am documentat „judicios”, ca să nu mă fac de râs în fața avocatului familiei, care era și un fel de purtător de cuvânt, am încercat așadar să fac o figură decentă. Asta însă nu m-a ajutat decât să cunosc ceva mai bine subiectul în cauză, nu și povestea din spatele ei și din spatele întregii vieți a lui Brâncuși. A fost pojghița de gheață care acoperea, fragil, adâncul tumultuos al personalității artistului.

Aș minți dacă aș spune că, după ce am citit cartea scrisă de Moni Stănilă, sunt mult mai stăpân pe cunoașterea vieții și operei lui Brâncuși. Nu este cazul. Totuși, există un câștig incontestabil: m-am apropiat de omul Brâncuși, i-am adulmecat mirosul atelierului din Impasse Ronsin, m-am jucat cu Puiu și Polaire, câinii lui dragi, l-am văzut pe Joyce aproape făcând anticameră la sanctuarul lui din Montparnasse, l-am simțit pe Ezra Pound oarecum timid în prezența adesea intimidantă a maestrului și, last but not least, l-am observat cu ochii minții pe unul dintre cei mai mari susținători ai săi, Marcel Duchamp. Asta ca să nu mai spun că mirosul de tămâie mi-a umplut nările când am citit că, într-o dimineață de Crăciun, Ezra Pound l-a găsit pe sculptor cu o cădelniță din lemn, făcută de el, tămâind atelierul. Obiceiuri de țăran, cum s-ar spune, pentru care adevărurile fundamentale, moștenite din moși-strămoși, nu dispar niciodată.

Moni Stănilă a făcut, practic, un reportaj foarte muzical și deopotrivă olfactiv. Aș putea să jur că am auzit clinchetul paharelor și sfârâitul șampaniei turnate prietenilor de Brâncuși însuși, am murit de poftă după supele lui și după nenumăratele galinacee sacrificate pe altarul artei și transformate în delicioase fripturi, am amușinat izul nenumăratelor taverne în care artistul, însoțit de prietenii săi, a intrat, am simțit briza oceanelor în călătoriile lui spre cele Americi, i-am auzit bocănitul saboților sau al ghetelor în timp ce juca bătând pământul cu călcâiele lui puternice, ca la horele din Hobița, i-am auzit vocea groasă în timp ce-și cânta cu foc doinele și baladele din țara lui pe care nu a uitat-o niciodată, nici măcar după ce a devenit celebru.

Așa cum spuneam mai sus, nu sunt nici pe departe un cunoscător al operei lui Brâncuși, așa cum nu mă pot lăuda că sunt un apropiat al artelor plastice. Cunoștințele mele în domeniu se limitează la lecțiile din școala generală despre stilul baroc sau despre coloanele ionice și dorice predate de un profesor bizar, amator de arte marțiale, care adesea ne lăsa cu gura căscată în timp ce, concentrat de-ai fi zis că stă să-i explodeze capul, îndoia în palmă o monedă de 25 de bani. Nu știu dacă era un truc la mijloc, însă știu că de multe ori orele noastre de artă plastică se transformau în ore de artă marțială. Passons!

Poate că, dacă profesorul respectiv ne-ar fi spus câte ceva și despre Brâncuși, cu siguranță aș fi știut mai multe. La vremea aceea, celebrul sculptor încă era probabil văzut ca un artist decadent. În orice caz, înainte să citesc cartea de față împărtășeam și eu ceva mai noul sentiment patriotic care clamează apartenența operei brâncușiene la spațiul carpato-danubiano-pontic. Mă rog, poate nu chiar în termenii ăștia, însă în orice caz cu nuanțe destul de apropiate.

De aceea am fost foarte mirat să aflu – de unde până acum francezii mi se păreau niște eroi, fiindcă i-au salvat în întregime atelierul – că Brâncuși a trebuit, după vreo cinci decenii de ședere la Paris, să ceară cetățenia franceză pentru a nu fi evacuat din Impasse Ronsin. Mai mult decât atât, nu mult a lipsit ca americanii – tocmai ei, cu care Brâncuși s-a judecat aprig ca să nu-i mai încadreze operele la categoria „ustensile de bucătărie și instrumente muzicale” pentru a fi supuse regimului vamal – să pună ei înșiși mâna pe prețioasele opere și să le strămute peste ocean. Asta ca să nu mai spun că Brâncuși, care a fost fascinat de operele monumentale, voia să facă, tot peste ocean, o coloană a infinitului pe malul lacului Michigan!

În fine, lucrurile nu au ieșit tocmai cum și-a dorit Brâncuși, dar tot e bine că nu trebuie să zburăm peste ocean ca să-i vedem atelierul, ci doar până aici, la doi pași, în Franța marelui Rodin, de care Brâncuși s-a desprins convins că „la umbra marilor copaci nu crește nimic”. Și totuși, mă întreb, cum ar fi fost să vedem o coloană a infinitului pe malul lacului Michigan? Așa cum îmi pun și o altă întrebare, fiindcă tot am pomenit de „Cumințenia Pământului”: ce ar fi simțit perfecționistul Brâncuși dacă ar fi aflat că lucrarea lui dragă, mutată de colo-colo, a fost scăpată de niște nătângi, spartă și reparată grosolan? Cum ar fi reacționat? Câte înjurături ar fi trebuit să suporte cei responsabili? Numeroase, probabil, mai ales judecând lucrurile după obiceiul artistului de a-i obliga pe unii proprietari să-i returneze temporar lucrările fiindcă nu erau șlefuite îndeajuns.

Ei bine, chiar dacă am tot divagat, am să trag și o concluzie preliminară, deși aș mai avea multe de spus despre subiectele abordate mai sus: m-am bucurat enorm să observ că, prin intermediul acestei biografii romanțate, îl pot vedea, în sfârșit, cu ochii minții, pe Brâncuși, exact așa cum a fost: un om simplu, dar de o complexitate artistică intimidantă, un bărbat aspru, însă cu o sensibilitate (tot artistică) incontestabilă, un sculptor dedicat meseriei, meșteșugului, inventiv, original și rafinat, un muncitor cu palme grele în care piatra sau bronzul căpătau consistența plastilinei.

Și, ca să continui pe aceeași idee, l-am „văzut” pe Brâncuși aievea, trudind tenace, luptându-se să modeleze materia brută, să-i dea forma dorită, o formă care, dincolo de intenția vădită de originalitate, să însemne ceva, să transmită emoție, o emoție genuină, venită de la începutul începuturilor și prinsă de Brâncuși în plasa geniului său. Modalitatea în care el a dat-o mai departe o vedem cu toții în ziua de azi. Este exact ce și-a dorit: o operă cum nu s-a mai văzut, o lucrare numai a lui. Iar dacă pentru asta a fost nevoie să facă sacrificii, cu atât mai bine.

Această operă a fost poate și un paratrăznet pentru tensiunile negative, angoasele, spaimele lui și pentru teama de necunoscut. E drept, a existat și o modalitate ceva mai mundană de a-și descărca toate aceste neliniști, prin intermediul nocturnelor petreceri pantagruelice și al numeroaselor debușee bahice, alături de nelipsiții săi prieteni, care au pus în alertă poliția pariziană hotărâtă să facă ordine arestând orice artist „decadent” pierdut de turmă. Brâncuși a trăit toate astea și multe altele, episoade pe care le veți găsi în această carte parcă prea subțire pentru a fi exhaustivă. Sunt convins că multe istorii au picat la montaj și că am fost văduviți, astfel, de numeroase episoade din viața lui Brâncuși. Dar chiar și așa, câștigul este enorm.

Iar acum, concluzia de final. În timp ce citeam cartea mi s-a părut bizar modul în care i-am perceput, ca ființe în carne și oase, pe artiștii care s-au tot perindat prin atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronsin. Aproape că nu i-am putut scoate din efigiile lor, din operele lor de artă, din literatura sau din compozițiile lor muzicale. Mi s-au înfățișat tot timpul ca niște statui vivante, ca acele „living statues” din Amsterdam.

Singur Brâncuși e „de-al nostru”, e „pământean” și, chiar dacă e mort de multe decenii, am avut senzația că „reîncarnarea” lui e atât de reușită încât nu m-aș fi mirat să-l găsesc pe undeva prin parcul Moghioroș măsurând nervos perimetrul, făcând gesturi nebunești și înjurând, așa cum a făcut în timp ce punea la cale realizarea proiectului monumental de la Târgu Jiu. Brâncuși e un mare artist, dar rămâne, cumva, cu toate sensibilitățile lui telurice, un țăran simpatic, cu un comportament imprevizibil.

Mutatis mutandis, pare un Marin Preda al artelor plastice. Felul lui nesofisticat de a fi, vorba lui directă, lipsită de fasoanele „artistului” (să-l comparăm un pic, în acest sens, cu Marcel Duchamp), atitudinea de om obișnuit, mirat că i se dă atâta atenție, dar și cu răbufniri devastatoare de orgoliu, ei bine, toate astea sunt redate foarte bine de Moni Stănilă. În „Brâncuși”, autoarea a pus în scenă piesa perfectă, cu un dramatism simplu, necăutat.

Fără a trage de sfori, din culise, pentru a-l pune în prim-plan pe Brâncuși, Moni Stănilă l-a menținut însă, tot timpul, cu discreție, în luminile rampei, fără să dea impresia că vrea să-l bage în față, cum se spune. Mai mult decât atât, ca un păpușar care simte că pe parcursul jocului scenic păpușile au prins viață, Moni s-a descotorosit de sfori și le-a lăsat personajelor libertatea de a se mișca în voie și de a-și ajusta fiecare scenariul în funcție de talent și de posibilitățile de expresie.

Chiar dacă am spus că doar Brâncuși m-a convins că  e viu, pământean, de parcă i s-ar fi dat, temporar, posibilitatea să mai simtă pământul sub picioare pentru o ultimă dată, nu înseamnă că cei care-l însoțesc sunt mai puțin vii decât el. Ideea pe care am vrut să o scot în evidență este aceea că Brâncuși îi eclipsează cumva pe ceilalți. E cel mai „viu” dintre ei, e campionul vieții, e cel care nu renunță, care se salvează de la înec în ultimul moment sau căruia Dumnezeu i-a dat șansa la viață când a fost grav bolnav tocmai fiindcă avea un plan cu el. Și planul i-a reușit.

Fără Brâncuși istoria artelor ar fi mult mai săracă. Știu, e un truism, dar e adevărat. Moni Stănilă l-a atins cu bagheta magică a literaturii și ni l-a redat pe parcursul a aproape 200 de pagini, iar rezultatul mi se pare extraordinar. Moni a topit în masa textuală ingredientul perfect, poțiunea potrivită, untul care a dat cărții o savoare deosebită. Și, cum spuneam, rafinamentul se vede în modul în care îl readuce la viață pe Brâncuși.

Pare că Brâncuși, trezit după atâtea decenii dintr-un somn lung, se dezmeticește, pune mâna pe mătură, face curat în atelier, se joacă un timp cu Puiu și Polaire, după care, deloc mirat, observându-l pe Ezra Pound cum stă plictisit într-un colț, îi spune: „Lasă-te de prostii, mai bine fă ceva util!” După care se așază pe un scaun și își aprinde, cu mâinile lui butucănoase, o țigară. Asta este modalitatea pe care Moni Stănilă a ales-o, ferindu-se de improvizații livrești sau de formule pretențioase, ca să ni-l (re)prezinte pe marele artist. Iar alegerea a fost cea potrivită, fiindcă rezultatul este unul remarcabil. 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.