Ce persoană ciudată mai sunt și eu! În timp ce lumea literară este frisonată de conflicte intergeneraționiste și ideologice, în vreme ce se poartă discuții cu baioneta la armă pe teme de actualitate, cum ar fi poziționarea lenjeriei intime feminine în poezie sau deratizarea, pe bază marxisto-progresistă, a elementelor care se încăpățânează să refuze alinierea și expun idei contrare, de factură regresiv-conservatoare, eu îmi pătez chiloții (pardon) de frică și stau în turnul meu de fildeș, unde, nici mai mult, nici mai puțin, desfășor activități contrarevoluționare, burgheze, sfidătoare la adresa actualității, cum ar fi delirantul act de a citi cărți și subversiv-descalificanta preocupare de a scrie, atât cât mă duce neuronul critic, pe marginea acestora.

Sigur că, în acest context de inadecvare cu direcția de la „centru”, e musai să-mi fac autocritica, în virtutea trecutului meu pasiv-marxizant din vremea când, tânăr UTC-ist sau element promițător în rândurile nou-veniților în PCR, participam la soporificele ședințe în care, pe lângă multe alte discuții, erau înfierate elementele dușmănoase. Am exercițiul autocriticii în sânge, așa că nu-mi va fi greu să recunosc, „căindu-mă”, că sunt unul dintre acele elemente care acceptă rebeliunea și derapajul criticist – îndreptat, se înțelege, spre orice nu e confin cu propria opinie – și, pe cale de consecință (cum se exprimă doct noile clase politice), admit că sunt, măcar uneori, mărul putred care le poate compromite și pe celelalte. Promit, dragi prieteni, că în următoarele decenii îmi voi reconsidera atitudinea.

Dar să lăsăm aceste divagații și să vedem ce avem pe ordinea de zi. Noaptea trecută am citit într-o singură sesiune cea mai recentă carte a lui Ciprian Măceșaru, „Dumnezeu e la un bloc distanță” (Casa de Pariuri Literare, 2021, 88 de pagini), care conține unsprezece foarte concentrate bucăți de proză în cel mai pur stil măceșarian (dacă-mi permiteți acest – aproape – barbarism). Se pare că nici pe Ciprian nu-l afectează foarte mult zvârcolirile progresist marxizante care fac valuri în lumea literară autohtonă, de vreme ce-și vede liniștit de literatura lui și, ce să vezi?, scrie, publică, se ocupă de premii literare, jurizează, are grijă de o revistă (tot literară, se înțelege) și, în general, face exact ceea ce trebuie să facă un artist complet, iar la asta aș mai putea adăuga intimidantele (pentru mine, cel puțin) căutări într-ale artei fotografice, plastice, muzicale și așa mai departe.

Făcând o paranteză la paranteză, îmi amintesc că bunul său prieten, criticul și publicistul Dan C. Mihăilescu, spunea despre Ciprian că are o „frumoasă bulimie de cititor și scriitor” (în „Cuvântul înainte” la volumul „Despre nerăbdarea de a fi răbdător – Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar”, care a apărut în 2014 la Editura Humanitas). Ei bine, de când am avut bucuria de a mă apropia de Ciprian, i-am citit cu fervoare puberă cărțile și, mai mult decât atât, i-am și comentat două dintre ele, aici, pe O Mie de Semne: „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” (Editura Cartea Românească, 2016) și „Și se făcu întuneric” (Editura Next Page, 2018).

Înainte de a trece la subiectul propriu-zis am scormonit prin arhivă și m-am lăsat tentat de pasajul cu care am deschis cronica de acum, o tempora!, trei ani, la volumul „Și se făcu întuneric”: „Încrezător în talentul lui, Ciprian Măceșaru și-a luat soarta în mâini și a publicat la propria editură un op de povestiri scurte care confirmă de fapt ceea ce se știa deja: autorul se simte în literatură ca peștele în apă. O spun chiar dacă risc să mi se reproșeze că folosesc o comparație-clișeu. Ciprian atinge cu biciul textual teme incomode precum infidelitatea, persistența iubirii, credința, politica, abandonul, moartea, marginalizarea, sinuciderea. Predominantă pare însă tema sacrificiului.”

Venite cumva în siajul acelor povestiri, care mi-au lăsat gustul dulce-amar al vieții (tocmai pentru că posedă o solidă structură de autenticitate și fiindcă, nu-i așa, viața este într-adevăr dulce-amară), prozele din „Dumnezeu e la un bloc distanță” ar putea fi incluse fără probleme – sau cel puțin pasaje întregi din acesta – într-un volum de poezie. De ce spun asta (și aici s-ar putea să-i supăr pe talibanii literaturii pășuniste)? Fiindcă nucleul acestui volum este unul esențializant poetic.

Sigur că episoadele, concentrate cum sunt, scurtcircuitate de limbaj licențios și de jugulante (pentru fiorul poetic) propensiuni spre un realism cu durități posibil contondente psihic pentru naturelul simțitor al unei anumite părți a publicului cititor, nu au în aparență legătură cu poezia. Totuși, încăpățânat și reacționar cum sunt, vă invit să citiți precedentul volum al lui Ciprian, „Corpuri de întunecat” (Casa de Pariuri Literare, 2020), care este unul de poezie și din care mi-am extras ideile și motivele pentru care afirm ce afirm.

E de ajuns, pentru a vă convinge că grăiesc adevărat, măcar una dintre povestiri. Este vorba despre „Turiștii”, acolo unde Ciprian și-a concentrat parcă întreaga pricepere literară și toată puterea revelatorie pentru a ne livra o proză situată exact pe acea axă, mai sus pomenită, dulce-amară, paralizantă emoțional și foarte convingătoare stilistic. Nu are decât vreo trei pagini cu totul (de aceea nici n-o să vă spun absolut nimic din ce se întâmplă acolo), însă în toată această concentrare prozastică am găsit, într-un turbion de senzații care ar trebui marcat ca la televiziuni cu avertismentul „Atenție, urmează imagini cu un puternic impact emoțional”, nostalgie, dragoste filială, încăpățânare, acceptare, speranță, bucurie, tristețe, totul pe un fond de indigență socială și de rigiditate a tradiționalului revolut. Am să citez doar o singură propoziție din acest text, care mi se pare încărcată de toate nostalgiile (intergeneraționiste) posibile: „Tata și-a pus brațul pe după umerii goi și frumoși ai mamei.” Ca să vedeți cum este plasat acest pasaj în contextul povestirii e musai să o citiți.

Mai departe, firește că avem pastile de realitate cu potențial exploziv – cel puțin pentru zona cu saturații ideologizante – iar titluri precum „Țâțe”, „Corpuri” sau „Confutatis Maledictis” (deși sugestia de licențiozitate nu rezistă la o verificare atentă), ar putea să-i provoace autorului neplăceri din partea campionilor corectitudinilor de tot felul. Ceea ce este însă corect și trebuie spus răspicat este că avem de-a face cu acel gen de literatură care nu doar că se dăruiește (sau e dăruită) fără rest cititorului, ci și ridică la fileu problematici sensibile, care nu pot fi rezolvate cu discuții de salon sau cu rățoieli proletare.

Așa se întâmplă, bunăoară, în povestirea „Unfriend&block”, în care protagonistul scoate la vânzare 30 de CD-uri cu muzică clasică. Când Mihai se duce la o tânără clientă acasă (Angela) îi trec prin cap tot felul de lucruri, iar solilocviul lui sună cam așa: „Încercam să-mi dau seama dacă poartă chiloți”. Și, pentru că viața ne pune în tot felul de situații, uneori fericite, alteori penibile, se trezește un pic mai încolo vorbind astfel: „Ai un fund mișto și nu înțeleg de ce porți cămășile astea ridicole.” Sigur că tipa îl dă afară, iar tranzacția (cu CD-urile, ca să nu se înțeleagă altceva) eșuează. Totuși, pentru a arăta că regretă derapajul, Mihai are o tresărire de gentleman și îi face CD-urile cadou. Răul însă era deja făcut.

Nu mi-am imaginat defel că vom ajunge în situația să ne cumpănim foarte bine vorbele (și verbele) când scriem și să practicăm o pernicioasă, și înjositoare până la urmă, autocenzură. Din punctul ăsta de vedere, Ciprian e un scriitor curajos și suficient de inteligent încât să transmită un mesaj extrem de limpede: asta este arta mea, iar ideile pe care le dezvolt aici nu înseamnă că sunt reprezentative pentru personalitatea mea artistică, că îl caracterizează pe omul Ciprian Măceșaru. Altminteri ar însemna că toți autorii care scriu ca Nabokov sau Henry Miller (ori E.E. Cummings, bunăoară) sunt ori pedofili, ori obsedați sexuali. A se scuti!

Aș scrie mai multe, dar mă opresc aici. Mai spun doar că aici, în turnul meu de fildeș, sunt înconjurat de sute de autori care au scris așa cum au scris: mai bine, mai rău, mediocru, strălucit sau cu o linie de conduită care, sunt sigur, a deranjat și încă deranjează pe mulți. Dar, ce să-i faci, de multe ori rolul artei, și al literaturii în particular, este de a fi (și) subversiv(ă). Nu spun că volumul lui Ciprian Măceșaru este subversiv, fiindcă nu e. Doar că poate să fie șocant (pentru unii) pe ici, pe colo, în punctele esențiale. Pe aceștia îi sfătuiesc să se citească și să se laude între ei. Ceilalți, care acceptă diversitatea în toate formele ei de expresie și care nu pot scrie decât liber – așa cum este Ciprian – își vor vedea în continuare de literatura care îi reprezintă.        

Foto main: © Ciprian Măceșaru de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=4472852769502445&set=pcb.4472852909502431

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.