Au existat două impedimente, legate de unele prejudecăți de-ale mele mai vechi, care erau gata-gata să mă facă să amân pe termen nedefinit sau chiar să renunț definitiv la lectura acestei cărți. În primul rând, am avut încă de la început, când am răsfoit-o, senzația că este acel tip de carte comercială, care sfârșește, o dată, prin a inspira vreun scenarist de la Hollywood și, a doua oară, prin realizarea unui film – așa cum s-au mai făcut, de altfel – despre viețile câtorva americani middle-class care, plictisiți de problemele de zi cu zi, se hotărăsc să spargă rutina înființând un club de carte unde să dezbată probleme mult mai „serioase”, cum ar fi cea legată de existențialism sau de evadarea din cercul diferitelor dependențe care le grevează viața.

Al doilea impediment a fost legat de titlul un pic cam bombastic, „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi” (Editura Humanitas, 2020, traducere de Raluca Miheșan și Adina Cobuz),  care mi-a întărit întru câtva convingerea că am de-a face cu un gen de narațiune asemănător cu acela al unor autoare precum Elizabeth Gilbert sau Isabel Allende. Fără să trimit nicio săgeată ironică înspre scriitoarele amintite – foarte apreciate de un segment extrem de numeros de cititori – trebuie să fac o mică paranteză aici, cu referire strictă la capcana în care te poate arunca limbajul acestui tip de literatură.

Mi-am impus de multă vreme, uneori cu succes, alteori fără, să nu mă mai las influențat de titlu în alegerea unui volum. Dumnezeu știe câte cărți am ocolit din cauza asta sau câte opere mediocre am citit tocmai pentru că am picat în cealaltă extremă, lăsându-mă amăgit de „frumusețea” și de „puterea de sugestie” a titlurilor respective. Ei bine, exact aceeași eroare era să o fac și în cazul de față fiindcă – și nu știu, sincer, dacă ar trebui să-mi dați dreptate sau nu – un titlu comercial și bombastic precum „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi” nu mă poate trimite cu gândul decât exact la ceea ce sugerează.

Trebuie să vă mărturisesc că am avut la început acea stupidă atitudine de superioritate, de felul „hai să vedem ce mai vrea și asta”, însă mi-am scuturat repede atitudinea ireverențioasă și mi-am spus că singurul lucru pe care-l puteam face era să citesc măcar vreo 50 de pagini, ca să mă lămuresc despre ce este vorba. După ce le-am parcurs mi-am dat seama că decizia de a renunța la lectura acestei cărți ar fi fost una proastă. Credeți-mă pe cuvânt: trecând peste titlul nepotrivit, aș zice chiar excesiv comercial, care descurajează cititori mefienți ca mine, volumul Annei Gisleson este unul realmente seducător, cu episoade care transformă brusc ritmul așezat al narațiunii într-unul alert, cu un aport emoțional foarte intens.

În momentul de față mă lovesc de încă un impediment: acela că mi-a fost întotdeauna greu să scriu despre o carte care mi-a plăcut încă de la primele pagini. E ca și cum ai preda din prima armele criticii și ai accepta că nu ai încotro și trebuie să capitulezi necondiționat în fața exercițiului de seducție pe care autorul – autoarea în cazul de față – îl exercită asupra ta. Lăsând la o parte aspectul ăsta – și îi invit pe cei care mă dezaprobă să ridice primii piatra, dar să declare că n-au trecut prin niciun episod de acest fel – adaug aici faptul că la decizia de a citi volumul Annei Gisleson a contribuit în mare măsură și opinia lui Radu Paraschivescu, cel care a făcut o călduroasă recomandare cărții.

Și încă o dată, lăsând pentru început la o parte subiectul volumului și temele care-l compun – deloc, dar deloc factice – trebuie să spun că se vede din start că este o carte scrisă bine. Nu te poate înșela nici măcar stilul ușor frivol al autoarei, stil cu care de altfel suntem destul de obișnuiți atunci când vine vorba de o zonă destul de extinsă a literaturii amerciane. Îmi dau seama încă o dată – și e o idee pe care o tot plimb prin minte de multă vreme – că este vorba de specificul acestei literaturi, format de o îndelungată tradiție (care depășește cu multe lungimi tradiția literaturii române, chiar dacă ne tot place să spunem că suntem aici de peste două mii de ani), rezultatul fiind o autentică înclinație către un stil deschis, direct, fără multe piruete livrești, ceea ce îl face doar în aparență superficial, lipsit de adâncimi.

De aici rezultă însă o literatură aparte – amintiți-vă, de exemplu, ce se spunea despre Hemingway, că e superficial, că are dialoguri infantile și așa mai departe – cu un important filon de originalitate. Mulți dintre scriitorii americani au în sânge acest stil, lucru care-i face foarte greu de imitat. Fie că vorbim de Faulkner, Kerouac, Salinger, Saul Bellow, Steinbeck, Truman Capote, F. Scott Fitzgerald, John Updike, Flannery O’Connor sau de mai sus amintitul Hemingway (lista ar putea continua), maniera de a crea a scriitorilor americani este inconfundabilă. Nu știu, sincer, dacă Anne Gisleson ar putea face parte, acum sau în viitor, din lista asta. Nu i-am citit decât cartea despre care vorbesc aici, deci nu pot să fac o astfel de previziune. Este cert însă, cel puțin pentru mine, că abordarea literară, cu tot filonul autoreferențial, vine în siajul marilor nume de scriitori amintiți aici.

Sunt mai multe teme pe care Anne Gisleson le abordează cu siguranță și cu acel tip bun de tupeu literar ori-ori. E dezinvoltă și, pe alocuri, șocant de sinceră. Nu se sfiește să scoată la suprafață amănunte familiale sau intime teoretic inavuabile. Nu dă dovadă de inhibiții când vine vorba de pescuitul existențial în ape foarte tulburi. Anne pare să ne spună: „Asta e viața mea și așa am ales să o povestesc, dacă nu vă convine știți ce aveți de făcut!” Nu vă lăsați descurajați de aerul ăsta un pic infatuat, fiindcă nu știți ce pierdeți.

Totul pornește de la o idee banală în fond: înființarea unui „Club de lectură dedicat crizelor existențiale”, cu întruniri lunare și cu o componență destul de inconstantă și de eterogenă. „Clubul de lectură devenise modalitatea noastră de a interacționa cu lumea; începuse să-și pună amprenta asupra vieții și experiențelor noastre în foarte multe privințe”, ne spune Anne Gisleson în prefața cărții. Modalitatea de organizare este una tipică: întruniri lunare, subiecte diverse, autori aleși aparent la întâmplare, happeninguri, mâncare și băutură la discreție, discuții când calme, când îndârjite, care trădează diversitatea de opinii, totul în umbra parcă postapocaliptică a uraganului Katrina, care a distrus aproape în totalitate orașul în care se desfășoară acțiunea cărții, New Orleans. Un New Orleans descris aproape cinematografic, cu diversitatea lui culturală, cu problemele insurmontabile de după dezastru, cu viețile distruse sau cu cele care au văzut în epoca post Katrina oportunitatea de a o lua de la capăt. Este apanajul celor mai curajoși și nu se poate spune că au fost puțini cei care au ales să urmeze această cale.

Temele clubului de carte, ca și autorii ale căror cărți sunt puse în discuție, sunt, pentru o minte organizată și conservatoare, destul de diverse, lucru care poate și să descurajeze, dar și să fie aplaudat pentru îndrăzneală. Pe acest fond, solilocviile autoarei creează un fel de canal subteran al narațiunii, o carte paralelă, scoțând la suprafață subiecte a căror complexitate atrag ca un magnet, istorii despre cei dispăruți, în care un rol central îl au tatăl și cele două surori sinucigașe, Rebecca și Rachel, mezinele gemene ale unei familii numeroase și complicate. În punctul ăsta misiunea mea devine un pic dificilă, fiindcă este greu să scrii despre ceva care nu poate fi găsit decât în carte, să înșiri câteva idei-oglindă care există, ca atare, doar în povestea Annei Gisleson. E ca și cum ai încerca, fără să ai abilitățile unui critic de artă, să descrii un tablou de Picasso. „Iscoditorii” este un puzzle cu accente tragice, în care viața și moartea sunt fenomene care fac parte din existență, dar sunt percepute, în funcție de destinul fiecăruia, ca perpetue generatoare de tragedii. Numai printre rânduri, ca niște borne care strălucesc intermitent, precum un far în furtună, pot fi descoperite și momente de fericire, de liniște, de bunăstare. Dar și aceste clipe pot fi tulburate de buletinul meteorologic sau de capriciile membrilor familiei extinse, din care fac parte fii, fiice, nepoți, soți și soții prinși în iureșul de nestăvilit al imprevizibilei existențe americane.

Partea care mi s-a părut de departe cea mai interesantă a fost aceea că a existat pe tot parcursul cărții o legătură strânsă între evenimentele evocate și subiectele abordate în timpul clubului de lectură. Scoaterea la suprafață a poveștilor paralele și stimularea confesiunii autoarei n-ar fi fost posibile fără cărțile din a căror substanță a fost extrasă materia necesară desfășurării clubului de lectură. Fie că vorbim de Kafka, Joyce, Simone de Beauvoir, Shakespeare, Arthur Koestler, Chck Palahniuk, Dante, John Cheever, Tolstoi, Clarice Lispector sau de cărțile sfinte, toate aceste lecturi au avut un rol foarte important în asanarea conștiinței autoarei de aluviunile unei vieți cu destule penumbre. Mai că aș spune că la sfârșit am simțit ceva ca un oftat, ca o eliberare. Povara fusese îndepărtată, povestea spusă, cartea încheiată, mai rămânea de văzut dacă și rezultatul era pe măsură.

„Iscoditorii” este o carte care pornește de la o premisă simplă și ajunge la o confesiune de o emoționantă complexitate. Scris cu un stil curios, o combinație de naivitate, experiență de viață, înțelepciune și, cumva, școlărească motivație livrescă, acest dosar existențial sau, dacă vreți, de existențe, are meritul de a ține tot timpul în priză cititorul, de a-l convinge că poate găsi, în oricare pagină, istorii care merită cunoscute, drame care nu seamănă unele cu altele, momente de fericire unice. Iar sub șuvoiul aproape diaristic de apă narativă când limpede, când întunecată, curge constant o temă obsesivă, recurentă până la saturație, legată de dispariția dramatică a gemenelor Rebecca și Rachel.

Dacă în cazul tatălui deznodământul era unul așteptat, sinuciderea succesivă a celor două mezine constituie pilonul în jurul căruia Anne Gisleson construiește, cu migală și talent, o carte aproape inclasabilă. Nu e nici jurnal, nici roman, nici reportaj. Se apropie, poate, de formula lui Truman Capote, „roman de nonficțiune”, cu deosebirea că aici avem practic de-a face cu un construct autoreferențial ridicat pe mai multe fundații: clubul de lectură, cărțile, viața familiei Gisleson, viețile participanților la club, cu toate bucuriile și dramele lor, plus nevoia atât de tipic americană de a sluji unei cauze, în cazul de față combaterea pedepsei cu moartea.

Dar despre acest subiect, deloc de neglijat, nu vă voi spune nimic. Ca să aflați despre ce este vorba, trebuie să citiți cartea. Merită, fiindcă are o complexitate neobișnuită pentru cititorul modern care preferă mai degrabă romanele liniare, fără complicații care îl pun în dificultate între un job epuizant și o viață domestică lipsită de surprize. În consecință, dacă vreți să ieșiți din monotonia obișnuită, evadați din cotidian și mergeți pe traseul sinuos al istorisirilor din „Iscoditorii”. Nu degeaba se spune despre Anne Gisleson că „are un stil extraordinar” și că „ne face părtași la frumusețea bizară a lumii ei”. În „Iscoditorii” veți găsi răspunsuri la întrebările pe care sper că deja ați început să vi le puneți.

„Susține porția zilnică de literatură care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează lunar pentru promovarea literaturii de calitate.”
Poți dona și direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON)

Foto credit macheta Anne Gisleson, de aici: https://bookhub.ro/aparitii-noi-iscoditorii-un-an-de-cugetari-bautura-tristete-si-lecturi-de-anne-gisleson-humanitas/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.