Judecând după modelul comportamental preponderent al scriitorului român actual, despre Alexandra Niculescu se poate spune că este o scriitoare atipică. N-am auzit că ar face parte din vreo grupare literară, nu este promovată agresiv și nu dă impresia că și-ar dori o asemenea postură, adică aceea de a fi un scriitor vizibil, de al cărui nume dai o dată la trei cărți într-o librărie. Aș îndrăzni să spun că este o ființă solară și exotică, deși e născută în București și nu lângă o plajă din Mallorca.

Cu toate astea, iubește plaja, respirația sărată a oceanului, briza ușoară care se strecoară prin lumina stins naramzie a apusului marin. Proza ei este străbătută aproape de la un capăt la altul de combinația asta indescriptibilă dintre adierea vag răcoritoare de la marginea mării, mirosul de piele bronzată, izul de sărătură și de alge și de lene primordială. Este efectiv un intermezzo, o pauză de la viața trepidantă a orașului, cu toate adicțiile și neajunsurile ei. Detașarea nu este însă totală, fiindcă memoria nu poate fi pur și simplu efasată, ea rămâne acolo, ca un avertisment, ca o rană care, odată zgândărită, scoate la suprafață toate durerile și neîmplinirile.

Am regăsit în „Kyparissia” (Editura Litera, 2020, colecția Biblioteca de Proză Contemporană) câteva dintre textele care au apărut de-a lungul timpului pe O Mie de Semne. M-am bucurat, firește, însă sentimentul a fost unul diferit față de cel pe care l-am experimentat când le-am citit prima dată. Am avut senzația că și-au găsit locul potrivit, că aparțin în sfârșit unui întreg. Spun asta deoarece „Kyparissia” nu este doar o carte în care au fost puse laolaltă câteva texte de proză scurtă cu teme și abordări diferite. Există ceva care le face să se identifice unul cu celălalt, o atmosferă sau un feeling care le traversează granițele și le face să aparțină unui întreg organic, perfect funcțional. Iar elementul coagulant este chiar cel sugerat de Alexandra în „Invitația la lectură” din debutul volumului: „Nu trebuie să ne ținem de mână cât timp traversăm plaja, dar ar fi bine să avem capetele apropiate ca să ne șoptim niște adevăruri care nu se spun în gura mare, doar se suflă ușor, ca briza de vară ce le ia și le duce unde trebuie.”

„Le ia și le duce unde trebuie”, într-adevăr, fiindcă aceste adevăruri ajung cu adevărat la cititor. Cel puțin la mine au ajuns și au rămas acolo, însă nu voi comite impietatea de a vi le dezvălui, fiindcă trebuie să ascultați singuri foșnetul seducător al acestei brize prozastice. Rolul meu este acela de a vă face cât de cât curioși. Chiar dacă nu voi reuși, tot ar trebui să puneți piciorul pe plaja de lângă Kyparissia. Asta pentru că scrisul Alexandrei, departe de a fi unul estetizant, este unul adictiv din punct de vedere stilistic.

Într-un joc de genul what you see is what you get, Alexandra are abilitatea de a răspândi în textele ei o pânză extrafină de apă, o ceață lichidă care intensifică lumina și dă imaginii un glamour de film cu adevărat artistic. Scenele sunt fluid picturale, iar corpul textual împrumută ceva din mișcarea valurilor, ca la Virginia Woolf. Personajele se mișcă prin acest spațiu cu o lentoare de feline care-și fac siesta. Cu toate astea, emoțiile sunt vii și ajung de cele mai multe ori la un prag critic, când trebuie să fie mărturisite, altminteri existând riscul unei implozii.

Citești și te întrebi uimit la un moment dat: am în față o carte sau mă uit la un film fragmentat, cu sondări în abisul autoreferențial, cu ieșiri grăbite la suprafață, cu camuflări defensive? Nu știi, fiindcă așa cum spuneam, succesiunea poveștilor este amețitoare, emoționantă și adictivă. Recurența aparițiilor Avei în ipostaze diferite nu e deloc deranjantă, dimpotrivă. Acest personaj misterios este de fapt elementul coagulant, cel care transgresează cu nonșalanță spațiile textuale și reface cu minuție legăturile pierdute.

Sunt multe motive datorită cărora cred că acest volum este unul încântător. „Kyparissia” are ceva fluid și exotic și, dincolo de adierile cortazaro-marqueziene evidente, pare că vine direct din camusienele „Nuntă la Tipassa”, „Vântul la Djemila” sau „Vara la Alger”. Sunt conexiuni atât de viu camusiene în „Kyparissia” încât am avut nu de puține ori senzația că retrăiesc momentele – cu tot alaiul lor de senzații – când citeam, cu mult timp în urmă – micuțul volum „Exilul  și împărăția” din Biblioteca pentru toți.

Ceea ce face totuși diferită proza Alexandrei este faptul că ni se dezvăluie o frumusețe primordială, de plajă sălbatică, dublată de o voce narativă multifațetată și multicoloră, de Șeherezadă modernă. Este în aceste proze o atmosferă de după-amiază de august camilpetresciană, un statu-quo cu leneveală, trupuri tolănite sub umbrele la plajă, un tablou de asfințit prin al cărui aer dens se aud, din depărtare, zgomote de tot felul, voci, lătrături, fâșâitul automobilelor singuratice pe șosele șerpuite. Ce s-ar putea întâmpla într-o asemenea atmosferă? Aparent, nimic. Și totuși viața există, e trepidantă, chiar dacă se consumă interior sau în amintire.

Alexandra are capacitatea de a te face să trăiești toate astea. Simți efectiv briza mării, căldura soarelui la asfințit, atmosfera orașului, când e cazul, și în general cam tot ce se întâmplă în jurul personajului narator care ne plimbă, ca un ghid experimentat, prin poveștile folosite nu doar ca pretexte pentru o autoreferențialitate compulsivă și recurentă – fiindcă autoarea nu pică în capcana asta – ci pentru a ne face să trăim, simultan, aglomerările de senzații, de uimiri, de stări care baleiază între indiferență și suavitate bine temperată, între nostalgie și visare. Asta fiindcă avem de-a face cu o proză versatilă, care „curge” în așa fel încât te duce când pe o plajă oarecare, când într-o galerie de artă cu instalații bizare, pentru ca apoi să te trezești în Mexic, în Cuba sau undeva în Spania, pe vremea războiului civil, așteptându-te să te întâlnești dintr-un moment în altul cu Frida Kahlo sau cu Diego Rivera, ori să fii prins într-un cadru foto, iar în spatele camerei să se afle privirea artistă a Tinei Modotti.

Ca și în cazul lui Iulian Popa, instinctul (literar? critic?) îmi spune că Alexandra Niculescu este o prozatoare de calibru. Așa cum se întâmplă însă pe la noi, astfel de autori rămân cumva în umbră. Pur și simplu așa stau lucrurile și nu știu dacă ar trebui să dau vina pe cineva, deși vinovății există destule. Notorietatea e o noțiune care nu ține întotdeauna cont de valoarea literară. Probabil că la starea asta de lucruri contribuie și modul în care un autor sau altul sunt receptați în mediile literare. Discreția, în România, seamănă mai degrabă cu o sinucidere artistică. Din păcate, Alexandra Niculescu este exact genul ăsta de scriitoare. Spun din păcate deoarece „Kiparissia” este o carte care în mod normal și-ar găsi cu ușurință un loc pe primul raft al oricărei literaturi care-și respectă autorii de valoare.  

Ar trebui, poate, să redeschid discuția despre „proasta distribuție” a recunoașterii valorii literare în România. Avem, de pildă, poeți care iau premii foarte importante doar pentru că sunt bine poziționați față de putere. Avem prozatori miruiți care vorbesc incontinent despre politica de toate felurile, inclusiv cea literară. În consecință, o să spun aici ce sfat îi dau Alexandrei cu privire la viitorul ei literar, mai ales după ce am citit acest minunat volum „Kyparissia”: dragă Alexandra, având în vedere că stăpânești foarte bine, din câte știu, engleza și spaniola, nu-ți rămâne decât să faci ce a făcut Cioran (fiindcă tot îl comemorăm azi) la un moment dat. Schimbă limba în care scrii și cară-te (da, efectiv cară-te!) din această cultură a lichelismului, unde adevăratele voci literare sunt refugiate într-un fel de underground perpetuu sau se poziționează într-o margine igienică și cu adevărat – pe probate – valoroasă. Eu aș regreta, firește, dacă ai face un asemenea gest, însă m-aș bucura pentru tine, fiindcă sunt convins că literatura pe care o creezi va avea în felul ăsta recunoașterea pe care o merită.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.