„Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, de Veronica D. Niculescu (Editura Polirom, 2020), este cred a cincea carte din seria de „Biografii romanțate” despre care scriu. Îmi place mult, în ansamblu, această colecție, o consider o idee bună, chiar dacă unele volume, cum ar fi cel al Simonei Antonescu despre viața Mariei Tănase, conțin multe subtonuri și „pică” la o vedere critică ceva mai aplicată.

Dar cum eu sunt doar un „amator de critică” și îmi păstrez, fără falsă modestie, statutul de chibiț literar, încerc să nu fiu așa dur și să „rad” (cum mai fac unii critici avizați) fără drept de apel cărți la care s-a muncit foarte mult, ținând aici cont de efortul deosebit depus în munca de documentare. Chiar dacă volumul în cauză e mai puțin reușit, mă străduiesc să aduc în față lucrurile bune pe care le găsesc parcurgându-l.

Sigur, pe unii ar putea să-i surprindă tonul meu cam îmbufnat atunci când vor citi în continuare această cronică, însă nu trebuie să se supere: ăsta este felul meu de a fi (asta mi-e nația, cum spunea cândva un prieten), spun întotdeauna ce cred cu adevărat despre o carte, indiferent din ce parte ar veni, fără să mă las „strivit” de numele de pe copertă sau de cine știe ce influențe imaginare care, chipurile, m-ar transforma într-un fel de amploaiat fără acte la curtea mai marilor sau mai micilor literaturii române.

Cât privește cazul de față, trebuie să spun că Veronica D. Niculescu a scris o carte corectă. „Luchian. Ochii, sufletul, mâna” respectă întru totul regulile de alcătuire a unei biografii romanțate. Are un început studiat cu grijă (așa cum e și recenzia de față), are un cuprins cu o desfășurare epică interesantă și, mai mult decât atât, are o parte a treia (care în alte condiții ar fi fost socotită probabil partea a doua, dar să nu ne pierdem în calcule inutile) suficient de bine întocmită încât să salveze, cam la limită, întregul construct.

În rest, avem de-a face cu obișnuitele melancolii și paseisme interstițiale, oarecum facile și ușor de identificat, cu care Veronica D. Niculescu ne-a „sedus” și în cărțile precedente. În ciuda unor stridențe destul de supărătoare am ieșit totuși câștigat din lectura acestui volum, măcar dacă mă gândesc că despre pictorul Ștefan Luchian aveam pe retină imaginea aspru edulcorată transmisă peste timp de chipul cam țeapăn al lui Ion Caramitru din filmul biografic pe care cu toții probabil îl știm.

Pe de altă parte, câștigul ceva mai substanțial este legat de biografia reală a artistului (și nu rescrisă propagandistic), meritul autoarei fiind acela că s-a documentat foarte judicios, cu sacrificii bănești, așa cum ne lămurește, din cărți valoroase și rare. Salut acest efort, știu bine ce înseamnă și de câte îndoieli sau speranțe se lasă copleșit un scriitor care încearcă să ajungă la un adevăr de găsit doar în cărți vechi redescoperite uneori doar prin forța hazardului. Dar acum trebuie să trec și la partea mai puțin plăcută a acestei cronici.

Veronica D. Niculescu este o scriitoare valoroasă, răsfățată de altfel de revistele literare, online sau pe hârtie, care îi aplaudă aparițiile editoriale (nu puține la număr). Eu însumi am scris laudativ despre trei dintre cărțile ei (Roșu, roșu, catifea; Spre văi de jad și sălbăție; Toți copiii librăresei), însă din păcate nu pot continua în aceeași notă după ce am citit „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”. Trebuie spus, în paranteză, că titlul mi s-a părut neinspirat (văd că și Andreea Răsuceanu și-a numit, după aceeași formulă, cel mai recent roman al ei, Vântul, duhul, suflarea), dar asta are mai puțină importanță.

Mai important – și nu în sensul bun – mi se pare faptul că, din nefericire, în vocea narativă cu care ne-a obișnuit până acum, minunată, misterioasă, autentică (scuzați automatismul „împrumutat”) și plină de sonorități artistice convingătoare, Veronica D. Niculescu a picurat de data asta o cantitate ceva mai mare de „romanț”, suficientă încât să-i dezacordeze instrumentele narative și să transforme simfonia prozastică într-o elegie edulcorată și plină de note false.

Pare că un dirijor pomădat cu zahăr pudră a bătut insistent cu bagheta lui lipsită de inspirație în stativul cu partitura de fiecare dată când Veronica D. Niculescu a dat semne că ar vrea să revină la stilul care a consacrat-o. Greșeala nu este că dirijorul a încercat să se impună, ci că autoarea s-a lăsat influențată de el. A rezultat o proză romanțioasă, dulceagă, lipsită de nerv și de autentica melancolie din celelalte cărți.

Era principalul mijloc cu care Veronica D. Niculescu reușise să-și definească un stil propriu și, în consecință, ușor de recunoscut. În „Luchian. Ochii, sufletul, mâna” totul pare însă tras la temă. Cartea dă mereu senzația că e înghesuită într-un șablon. Nu-mi dau seama ce mecanism misterios a provocat o asemenea schimbare. Poate că există în această colecție (deși n-am observat asta așa de pronunțat la celelalte volume din serie) o „linie directoare”, o ramă standardizată în care e necesar să încapă „pictura” unei astfel de cărți. Dacă e așa, e cu atât mai regretabil. Sper să fie doar o întâmplare, iar presupoziția mea să se destrame la următoarea lectură.

Așa cum spuneam la începutul cronicii, există o parte a treia (sau a doua, alegeți voi) a cărții, după debutul bolii pictorului, vizibil mai bine scrisă. Am găsit acolo accente dramatice bine realizate, dialoguri ceva mai reușite, un fluid narativ coerent și limpede, cu afluenți foarte importanți veniți din scrisorile lui Luchian, care au dat o coloratură mult mai vie și mai autentică întregului. Din păcate, Veronica D. Niculescu n-a reușit să compenseze ceea ce era deja pierdut. Efortul ei dinspre final – remarcabil, de altfel – a fost umbrit de acea acuarelă dulceagă care a penetrat, din cauză că era prea „grea de apă”, în toate ramificațiile cărții. Tușele de final n-au reușit să repare întru totul stricăciunile, de aici și impresia că s-ar fi putut scoate din acest subiect – foarte generos, de altfel – mult mai mult.

Rămâne, dintr-un volum liniar și nespectaculos, partea biografică foarte bine documentată. Pentru un novice ca mine, detaliile despre viața lui Ștefan Luchian scoase la suprafață de Veronica D. Niculescu sunt foarte prețioase, fiindcă mi-au schimbat total modul în care-l percepeam pe marele artist. În sfârșit am reușit să înlătur figura scremută a lui Ion Caramitru și să-l „văd” pe Luchian așa cum a fost. Nu e puțin lucru, dar nici suficient încât să mă facă să spun că am citit o carte foarte bună. Poate doar pasabilă, treacă de la mine.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.