M-am întrebat, în momentul în care am terminat de citit romanul „Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată”(Editura Polirom, 2020, traducere de Ovio Olaru), cât de multe lucruri pot să încapă într-o carte care are, cu indulgență, un pic peste 160 de pagini? Spun cu indulgență deoarece fontul folosit la editare e destul de mare, iar textul e „bătut” la două rânduri. Cu toate astea, autorul islandez Sjón reușește performanța de a crea o extraordinară densitate factuală, dând romanului o greutate mult mai mare decât cea așa-zis fizică.

Sunt ultimele luni ale unui an paradoxal, nefast prin ultimele zvârcoliri ale Războiului cel Mare, însă dătător de speranțe prin încetarea conflagrației, ca urmare a armisițiului de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918, între Germania și Antantă. Cu toate astea, omenirea începuse să ducă un război într-un alt fel de tranșee, cu un inamic nevăzut, gripa spaniolă, care avea să facă mai multe victime decât conflictul abia încheiat.

Sjón își concentrează atenția, prin ochii unui adolescent, Máni Steinn Karlsson, asupra evenimentelor de tot felul din capitala Islandei, Rejkjavik. Acolo, în orașul cenușiu și grav lovit de epidemie, încheierea războiului nu pare să fi provocat vreo emoție în rândurile locuitorilor. „În Rejkjavik, armistițiul a fost primit cu aceeași indiferență ca erupția vulcanului Katla, cu câteva zile în urmă. Și într-adevăr, priveliștea care-l întâmpină pe băiat când intră în curtea școlii din centru nu seamănă nici pe departe cu vreun spital de campanie din filmele fraților Pathé. În războiul pe care gripa îl duce împotriva locuitorilor orașului nu există nici un armistițiu.”

E un pasaj care arată cât se poate de limpede nu doar starea de spirit a populației preocupate mai degrabă să lupte cu toate mijloacele, și așa puține la număr, împotriva unei calamități subsecvente războiului, cât și intențiile autorului, concentrate pe „camera de filmat” a acestui băiat a cărui existență citadină pendulează între plăcerea de a viziona peliculele vremii la cele două cinematografe din oraș, denumite „Cinematograful cel Vechi” și „Cinematograful cel Nou”, și un alt tip de plăcere, care îi aduce și o destul de precară satisfacție pecuniară.

Cartea debutează, de altfel, cu o scenă hardcore, în care băiatul e angajat într-o partidă de sex oral cu un bărbat care, la final, îi aruncă grăbit „o bancnotă mototolită”. Pe măsură ce aventurile sexuale ale băiatului de înmulțesc, „camera de filmat” ia din ce în ce mai multe cadre dintr-o lume marginală, aflată la limita supraviețuirii, dezabuzată și cinică în egală măsură, dar și cu răbufniri contrare, din partea așa-zișilor stâlpi ai societății, întrucât „tăria morală a locuitorilor orașului e atât de șubrezită după întâmplările ultimelor săptămâni, încât nu mai pot depăși și alte obstacole”.

E o aserțiune pe care Sjón o strecoară exact înainte de un eveniment notabil din viața cetății și a țării, data de 1 Decembrie, când se sărbătorește obținerea suveranității Islandei. Posibilul conflict din final (pe care vă las să-l descoperiți singuri), ar fi putut șubrezi imaginea tinerei națiuni, deoarece „țara s-ar face de râs în Danemarca, oponenții noii suveranități ar ridiculiza episodul cu meschinăria specifică danezilor: ar spune că s-au descotorosit de țara asta de poponari care nu le lasă marinarii în pace”.

Până acolo însă, avem de-a face cu o adevărată tragedie, care umbrește cumva acest prezumtiv dezmăț sexual, ale cărui amănunte inavuabile sunt plasate sub obroc prin pedepsirea, cu relativă discreție, a vinovatului. Tragedia este legată de consecințele epidemiei de gripă spaniolă, dramatice ca în toată lumea, fiindcă locuitorii Rejkjavikului sunt supuși practic unei situații echivalente unui început de exterminare. Molima se răspândește rapid, mijloacele medicale de apărare sunt ca și inexistente, boala e necunoscută, foarte contagioasă și mortală într-un procent semnificativ, iar existența în viitorul apropiat a unui vaccin este cu totul improbabilă.

Sigur că, mergând mai departe cu comparațiile, am putea să punem în oglindă situația de atunci și cea de acum, pentru a observa similitudini sau diferențe. Trebuie spus însă că, la un secol și mai bine distanță, chiar dacă omenirea nu și-a învățat întru totul lecția, mijloacele de apărare împotriva pandemiei actuale, comparativ cu cele folosite în lupta cu gripa spaniolă, sunt net superioare. E adevărat, pe de altă parte, că omenirea ieșea atunci aproape complet epuizată dintr-o conflagrație mondială care-i decimase populația. Gripa spaniolă a accentuat dramatismul acelor vremuri complicate și a arătat cum, prin intermediul forțelor divine sau nu, lumea poate pierde partida supraviețuirii prin acțiuni duse la limita suportabilității și a nebuniei.

Eroul nostru, Máni Steinn, el însuși afectat de boală și scăpat ca prin minune, ne este ghid în acea lume cu o luciditate surprinzătoare și, mai mult, cu o maturitate de Gavroche descurcăreț, cinic și impenitent. E un băiat adaptat vremurilor pe care le trăiește, un supraviețuitor, de fapt un speculant de mijloace de supraviețuire, fiindcă joacă totul pe cartea vieții și a nevoii de a se descurca prin orice mijloace – fie ele și neortodoxe – într-o lume aflată pe buza prăpastiei.

Sjón este un fin observator al acestei lumi pe care ne-o arată, foarte credibil, chiar de la fața locului. Cu mijloace stilistice minime reușește performanța de a face un mix de documentar și de film artistic într-o care care, așa cum spuneam, își sporește densitatea factuală cu fiecare pagină, cu fiecare pasaj, cu fiecare rând care ne înfățișează dramatismul acelor vremuri și, în contrast, felul în care oamenii, la nivel individual, aleg să lupte pentru a face față vicisitudinilor. Unii dezarmează, însă alții, precum Máni Steinn, păcălesc moartea și merg mai departe în ciuda tuturor furtunilor trecute sau viitoare.

„Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată” e o carte de neratat. În ciuda subțirimii ei – o puteți citi lejer în 2-3 ore – veți găsi în ea o lume dispărută, reconstituită însă cu măiestrie de un autor, Sjón, care mi-a atras atenția și pe care îl voi urmări de acum încolo, mai ales că romanul de față este primul pe care i-l citesc. Mai sunt încă două traduceri în română, tot la Editura Polirom („Vulpea albastră” și „Din pântecul balenei”), pe care le voi citi în curând și pe care vi le voi recomanda tot aici, la rubrica „Amator de critică”.

Foto credits Sjón: https://grapevine.is/news/2016/10/25/sjon-takes-part-in-future-library-project/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.