Scriitor prolific, Dumitru Crudu (născut în 1967 în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este poet, dramaturg și prozator, opera lui literară întinzându-se pe o perioadă de peste două decenii și jumătate. A debutat în 1994 cu două cărți, „Falsul Dimitrie” și „E închis vă rugăm nu insistați”, patru ani mai târziu fiind co-autor (alături de Marius Ianuș) la elaborarea manifestului fracturismului, punct de cotitură în evoluția poeziei postdecembriste de la noi și probabil (deși din câte am observat sunt voci care contestă acest fapt) certificat de naștere al generației 2000.
În 2008 Dumitru Crudu a debutat în proză cu romanul „Măcel în Georgia” (Editura Polirom), de atunci urmând alte volume care i-au consolidat poziția, fiind considerat, cum spune și Vasile Ernu, „unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani ai noștri: nu doar în poezie, ci și în proză”. Odată cu apariția romanului „Margareta noastră” (Editura Cartier, 2021, colecția Rotonda), Dumitru demonstrează că este hotărât să parieze în continuare pe producția prozastică, mizând nu doar pe background-ul său literar, ci mai ales pe realul său talent.
Nu cred însă că de laude duce lipsă Dumitru, de aceea n-am să insist cu pomelnicul care se face în mod obișnuit în deschiderea unei recenzii. Aceste rânduri, folosite mai degrabă ca liant informativ, le scriu doar pentru ca aceia dintre voi care nu i-ați parcurs cărțile să vă faceți o idee despre capabilitățile literare ale lui Dumitru. Am mai făcut acest lucru odată cu apariția în librării a romanului „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Editura Humanitas, 2019), atunci când, pentru informarea în vederea recenziei, i-am citit sau recitit câteva din cărțile de proză anterioare („Măcel în Georgia”, Polirom, 2008; „Un american la Chișinău”, Casa de pariuri literare, 2013 și „Salutări lui Troțki”, Editura Univers, 2016).
Ce am descoperit în „Margareta noastră”? O suită de întâmplări ținute abil la granița dintre dulce și amar ori, dacă vreți, între grotesc și hilar, în care avem o voce auctorială, a lui Colea Iarușevschi, cu vădite conexiuni autoreferențiale. Dincolo de întrebarea „ce e real și ce e inventat” – pe care eu, cel puțin, mi-o pun de fiecare dată când citesc un volum de acest fel – am încercat să bag capul în apa textuală și să deslușesc, în lichidul sulfuros al realității din carte, filmul narațiunii.
Colea Iarușevschi, după ce participă, în calitate de membru, la o ședință a Uniunii Scriitorilor în urma căreia urma să fie ales noul președinte (el însuși a fost propus și votat să facă parte din comitet) intră în tot felul de încurcături din cauza celor doi scriitori, Marius Terebnea și Valeriu Melnic, care „s-au făcut muci” după ce toată breasla scriitoricească a sărbătorit la barul din subsolul Uniunii.
La finalul banchetului au început problemele: „În capul scărilor s-a creat un fel de ambuteiaj. Doi indivizi zăceau pe pardoseala de beton a palierului, de-a curmezișul, cu capetele într-un perete și cu picioarele în altul, blocând înaintarea noastră, și lumea s-a oprit. Erau doi colegi de-ai noștri, căzuți pe podea de turtiți ce erau: Marius Terebnea și Valeriu Melnic, pe care lumea îi privea încurcată, neștiind cum să înainteze mai departe.” Fiind ora de închidere, Tania, responsabila barului, i-a chestionat pe scriitori în legătură cu Terebnea și Melnic, însă aceștia au plecat unul câte unul, pășind peste ei. Singurul care s-a oferit să o ajute a fost Colea.
Din acest punct lucrurile încep treptat să se complice, Colea fiind implicat în tot felul de situații, cum spuneam, la granița dintre hilar și grotesc. Având o datorie morală față de Marius Terebnea, poet consacrat, lider de generație și amant al mult râvnitei Margareta (de care Colea era îndrăgostit încă din școală), proaspătul ales în comitetul Uniunii va face din acest moment tot posibilul să pună lucrurile în ordine. De la intenție la reușită s-a dovedit a fi un drum destul de lung, presărat cu tot felul de situații tragicomice, un fel de sarabandă a întâmplărilor, ca în comediile dulci-amare ale lui Chaplin.
E implicat de la un moment dat un taximetrist rus arogant și agresiv, supărat foc (pe bună dreptate) că Terebnea, revenit în simțiri după (aproape) coma alcoolică în care picase, vomită în mașină. Pe tot acest fundal isterizant, Colea retrăiește, în flaskback-uri succesive, episoade din marea lui iubire ascunsă față de Margareta, amantă devotată cu aer de bacantă care-și împrăștie generoasă vederii bărbaților nurii acaparanți și generatori de viziuni erotice obsesionale.
Marius Terebnea este în mare măsură un alter-ego al poetului basarabean Eugen Cioclea – o mărturisește chiar Dumitru Crudu în deschiderea cărții: „Acest roman e inspirat din câteva întâmplări de-ale mele trăite alături de poetul Eugen Cioclea”. Totuși, de la un moment dat apele se despart, fiindcă autorul și-a dat seama că „cu cât înaintam însă cu scrisul, personajul meu începea să se distanțeze tot mai mult de prototipul său încât, la un moment dat, m-am trezit că diferențele erau atât de mari, că ar fi fost o blasfemie să-l cheme și mai departe Cioclea.” Cu toate astea, romanul îi este dedicat „nimănui altcuiva decât poetului Eugen Cioclea”.
Pe parcursul cărții marele poet basarabean dispărut în urmă cu opt ani în condiții neclare (soartă împărtășită, nota bene, și de Marius Terebnea) și înmormântat în cimitirul… Terebna, apare în carne și oase, cu identitatea reală, adică Eugen Cioclea, în câteva scene din roman, așa cum de altfel se întâmplă și cu Dumitru Crudu însuși, autor-personaj aruncat în posturi derizorii și criticat aspru, în cheie autoironică, de personajul inventat chiar de el, Colea Iarușevschi. Același procedeu este folosit de Dumitru Crudu, dacă nu mă înșală memoria, și în romanul „Un american la Chișinău”.
Realul cu imaginarul fac priză și în alte ipostazieri de acest fel, fiind prezente în pagini nume de scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Grigore Vieru, Marius Ianuș, Gabriel Chifu, Alex. Ștefănescu, Alexandru Mușina, Ion Mureșan sau, pentru diversitate, fostul consilier în Ministerul Culturii, Iulia Popovici, care „l-a făcut praf” pe Dumitru Crudu în revista Observator Cultural. Pas de mai înțelege ceva!
Cu toată perdeaua de ceață aruncată de Dumitru Crudu, nu vă așteptați totuși să găsiți în paginile romanului „Margareta noastră” situații complicate, în siajul unor Beckett sau Grass. Dincolo de spumoasa și de altfel reușita autoironie, adevăratul Dumitru Crudu, nu falsul Dumitru Crudu, dispune de o vervă narativă extraordinară. Nu știu în ce măsură aceste scene abracadabrante din carte conțin (sau nu) elemente autoreferențiale. Cert este că ele posedă un incontestabil filon de autenticitate, fie că sunt inventate sau nu.
Dumitru Crudu – și aici este, sau de fapt în asta constă arta sa – se mișcă pur și simplu ca peștele în apă în lumea fals sclipitoare, decăzută și foarte vie a scriitorilor surprinși în general în posturi infamante, boemi incurabili, poate marginali, dar nu ai valorii artistice, ci ai vieții pe care o trăiesc în calitatea lor umană bântuită de angoasele creației, de greutățile rezultate din existențele lor dezordonate, debușeul lor literar fiind de cele mai multe ori în armonie cu cantitatea de alcool ingerată.
Campioni la „coniac-canoe”, atleți redutabili ai întrecerilor de „halbere”, maeștri ai „albiturii”, în strict sincronism cu influența rusească – la ei vodca e sport național – cei mai mulți dintre scriitorii chișinăueni evocați de Dumitru Crudu par prinși în plasa ambițiilor de mărire, de căutare a unui sens în literatură, de ridicare la pătrat a visurilor de a deveni „poeți adevărați”. În tot acest talmeș-balmeș existențial sunt, din păcate, doar câteva certitudini. Una dintre ele ar fi că pierderea de sine într-o viață boemă, plină de întâmplări bizare, cu episoade bahice memorabile, nu poate duce într-un final decât la uzură sufletească, la monumentalizarea posturii de „consumator” sau, bunăoară, la nebunie.
Dumitru Crudu este un maestru al exploatării derizoriului, cu viața marginală, cu existențele neîmplinite, ratate sau aflate într-o derivă experimentală. Dumitru nu este, în opinia mea, un scormonitor, un scafandru al profunzimilor umorale. Talentul lui este altul: reușește cu o ușurință de performer al patinajului viteză să alunece, cu instinct (auto)devorator, pe gheața când mai subțire, când mai groasă, a realității.
Este, practic, un observator omniprezent, chiar dacă unghiul compasului propriei vederi asupra lucrurilor este redus considerabil, cenzurat practic de exprimarea la persoana întâi. Chiar și așa, personajul principal, Colea, pare ubicuu, fiindcă dă într-adevăr senzația că se află peste tot. E drept că e și un mare ghinionist, fiindcă nu de puține ori se găsește la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, însă tocmai aici cred că este cheia artei lui Dumitru: exploatează, bazându-se pe un infailibil simț de orientare, atât zonele ceva mai stilate ale societății, cât și pe cele mai ales marginale, mundanul, periferia cu tot alaiul ei de personaje excentrice, cu sărăcia, deziluziile, speranțele deșarte și neîmplinirile ei
Cu un simț special, Dumitru Crudu detectează tocmai acele caractere gălăgioase, bombastice, funambulești, pentru a scoate din ele prețioasa materie primă pentru literatura sa. Ne dă o lecție nu de stil – care e întru câtva dezordonat, parcă în concordanță cu mișcările personajelor sale, și grevat de prea desele alunecări lingvistice care ar necesita până la un punct un mic dicționar la final – ci de înțelegere a vieții, de pătrundere abilă în interstițiile ei guvernate de legi nescrise.
Este exploatat imediatul, traiul la firul ierbii, într-un excurs palpitant prin ceea ce s-ar putea numi un curs de autenticism. E astfel încondeiată o societate în derivă, mizofilă, fără coloană vertebrală. Toate personajele par scoase la suprafață de aburul sulfuros al schimbărilor – pentru mulți fatale – din spațiul ex-sovietic. Acestea au o adaptabilitate endemică, fiindcă presiunile la care sunt supuse de lupta pentru supraviețuire le-au schimbat în așa măsură încât au devenit dependente de „teritoriile” unde trăiesc și de diferitele relații interumane în continuă transformare.
Reale, imaginare – sau alter-ego-uri real-imaginare – aceste personaje suferă de un fel de dromomanie autodistructivă. Drumurile pe care se deplasează – și mania mișcării continue are anvergura comediilor gen Keystone cops – au de regulă destinații unde apetitul bahic, cuplat la obișnuita bârfă literară, poate fi satisfăcut plenar. E peste tot un aliaj de violență, facondă imberbă (în ciuda presupusei maturități a protagoniștilor) și insațiabilă boemie poetică. Poezia, de altfel, e de găsit peste tot. Oricine, oriunde, are de scris, de publicat, de declamat, de arătat un text poetic. Iar cireașa de pe tortul acestei lumi delabrate este Marius Terebnea, poetul care își trăiește viața la flacăra dată la maximum a unei biografii glorioase și îndoielnice. Om al compromisului, dar și veteran de război, ins cu efuziuni patetice dublate de un considerabil apetit bahic, Poetul este eroul unui parcurs tragicomic, un don Quijote al literelor basa însoțit (sau urmărit) cvasipermanent de Sancho Panza – Colea Iarușevschi.
În acest context, legătura improprie dintre Marius Terebnea și Margareta este imaginea perfectă a inadecvării și a bâlbâielilor amoroase care sunt posibile doar într-o lume ieșită de pe axul firescului, al bunului simț. Mi se pare, de altfel, că lumea evocată de Dumitru Crudu în „Margareta noastră” se pliază perfect pe excursul propus de Lucian Pintilie în „De ce trag clopotele, Mitică”. Ținând cont de potențialul cinematografic al cărții lui Dumitru Crudu, nu m-aș mira ca în viitor să aud că Margareta, alta decât cea a lui Bulgakov, evident, e protagonista unui film după un scenariu adaptat de Dumitru Crudu. Mutatis mutandis, ar fi o perfectă readucere la viață, fie și parțial, a unuia din cei mai mari poeți de limba română pe care-i avem: Eugen Cioclea.
Om trăi și om vedea.
Următoarea cronică va fi la volumul de proză scurtă „Exerciții de liniște” (Editura Polirom, 2021), semnat de Cezar Amariei.
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
