Recunosc, în sfârșit, că mi-am propus să scriu despre toate cărțile apărute în această superbă serie de „Biografii romanțate” de la Editura Polirom. Am deja cinci dintre ele (Cioran, Caragiale, Brâncuși, Enescu și Maria Tănase), îmi lipsesc așadar Luchian, Steinhardt și Ionesco. Am scris până acum despre Cioran, Enescu și Brâncuși, iar acum, după câteva zile de când am terminat cartea, m-am așezat în sfârșit la birou ca să încropesc câteva rânduri despre cartea Simonei Antonescu, „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos” (Editura Polirom, 2019).

Nefiind nici măcar inițiat în biografia Mariei Tănase și în condițiile în care relația mea cu muzica populară și cu folclorul este una mai degrabă de distanțare deferentă, trebuie să recunosc că, în afară de ceea ce în general cunoaște toată lumea, biografia Mariei Tănase îmi era, înainte de a citi cartea, aproape necunoscută. Au existat însă două momente – despre care voi vorbi mai departe – în care m-am intersectat cu aspecte din viața marii artiste. Prima dată s-a întâmplat când am scris despre Expoziția Universală Paris 1937, atunci când Comisarul general al României a fost profesorul Dimitrie Gusti.

Dan Iordăchescu

Al doilea episod a fost cu ocazia unui interviu realizat împreună cu colega mea de la ziarul Ring, Cristina Andrei, care m-a rugat să o însoțesc – ea fiind principalul intervievator – la locuința regretatului bariton Dan Iordăchescu. În timpul întâlnirii a venit vorba, inevitabil, despre relația pe care maestrul a avut-o, la un moment dat, cu Maria Tănase. În presă mai apăruseră detalii despre legătura dintre cei doi artiști, însă noi am vrut să aflăm ceva mai mult. Dan Iordăchescu a fost destul de rezervat cu detaliile cu privire la relația cu Mariei Tănase, însă ne-a povestit câteva lucruri foarte interesante.

Sigur, vă veți întreba ce rost are acest preambul și de ce nu trec direct la subiect. Mărturisesc că m-am aruncat efectiv în lectura cărții Simonei Antonescu nădăjduind că voi găsi amănunte care să-mi întregească imaginea incompletă pe care mi-o formasem despre marea artistă. Curiozitatea mea a sporit și după ce am citit despre relația dintre Brâncuși și Maria Tănase în cartea scrisă de Moni Stănilă în aceeași serie de biografii romanțate de la Polirom. La final, trebuie să o spun, am fost dezamăgit, fiindcă mai autentică mi s-a părut Maria Tănase în tușele schițate de Dan Iordăchescu în timpul interviului, decât în toată cartea Simonei Antonescu. Iată ce ne-a spus maestrul despre fosta lui dragoste:

Blocul în care Maria Tănase l-a vizitat pe Dan Iordăchescu

Ați avut o mare prietenă, despre care am vrea să ne spuneți câteva cuvinte. Ne referim aici la Maria Tănase. Ea a rămas în conștiința oamenilor ca fiind cea mai mare cântareață de muzică populară și romanță de la noi. Cum era Maria Tănase în particular?

Era un om atât de modest, încât mi-e jenă acum să vorbesc despre ea. Am fost împreuna opt luni de zile. Ea a așteptat divorțul meu de prima soție, în 1957, în luna august și în septembrie a telefonat și a spus: „Dan, pot să te vad?”

Ea mă cunoștea din timpul Conservatorului. Eu atunci m-am căsătorit prima oară cu Cuchi, pianista. Era profesoara mea și erau șase ani diferență între noi, dar ea m-a învățat muzică, Viorica Cojocaru, de la Cernăuți. Mama ei era austriacă.

Maria Tănase m-a văzut prima oară în spectacolul meu de debut „Chiaburul”, când aveam 19 ani. A venit la mine și mi-a spus: „Mă tinerelule, tu ai pe frunte viitorul, dar să te ții de treabă. Și iți spun ceva de-acum: să ai grijă de romanță. Glasul ăsta care se pliază când nostalgic, când cald, când grav… Fă romanță, că o să-ți priască.”

Am ascultat-o și bine am făcut. Aflând despre despărțirea mea de Cuchi, mi-a dat telefon și mi-a spus: „Pot să vin pe la tine?” Și a venit cu o damigeană de vin. Maria bea și fuma foarte mult. A murit de cancer la plămâni. Eu îi spuneam tot timpul: „Nu pentru mine am deschis geamul… Ți-o spun pentru tine, nu mai fuma!”

Din septembrie-octombrie 1957 începuse să tușească. În 1963 am întâlnit-o, am luat-o de mână și am dus-o prin Herăstrău. De-abia se ținea pe picioare. O întâlnisem la ministru… Mi-a spus că stă pentru probleme financiare. Voia să plece la Paris ca să se trateze, dar nu se mai putea face nimic.

Aștepta verdictul bănesc. I s-au dat banii, dar n-a mai plecat. O vedeam atunci după ani buni. Am îmbrățișat-o, am sărutat-o, am întrebat-o dacă e singură. Mi-a spus că da… Începuse pentru mine viața asta, cum era și pentru ea în anii ‘30.

Mi-a spus că e bolnavă. Voia să mă felicite, pentru că atunci câștigasem patru premii în Olanda și cu o zi înainte mă întorsesem de-acolo. Am plecat cu ea, cu mașina ministrului, în parc. Era sublimă, de o frumusețe incredibilă. După mamă era româncă, tatăl ei era țigan.

Felul ei de a cânta este incomparabil. La înmormântarea ei a fost o țară întreagă. Eu am cunoscut-o întru totul, ca om și cântăreț. Maria Tănase a fost emblema țării noastre. Excela prin sinceritate, la ea nu era nimic prefăcut. Totul era viu, sincer și natural. Își colora glasul instinctiv.”

Am ținut să redau aici această parte a interviului și datorită faptului că, arhiva Ring fiind inexistentă, nu mai poate fi găsită nicăieri. Este o mărturie foarte importantă, care lipsește cu desăvârșire în cartea Simonei Antonescu. De altfel, întreaga perioadă postbelică din viața Mariei Tănase este ca și inexistentă. Nu-mi pot explica de ce a fost omisă, fiindcă sunt sigur că ar fi fost privită cu interes de cititori. Sunt oameni care au prins-o în viață pe Maria Tănase în anii aceia sumbri, care au auzit-o cântând poate, care au văzut-o în carne și oase. Această lacună a cărții este, cel puțin pentru mine, o dezamăgire.

Pe urmă, tonul ușor exaltat al „personajului” Maria Tănase, siguranța ei de sine, o anumită superioritate afișată ostentativ, vin în contrast cu mărturisirile lui Dan Iordăchescu. Nu contest aici încrederea pe care artista o avea când pășea pe scenă sau tonul ei de „vedetă”, cu minunate episoade de loisir filantropic. Acestea fac parte cu siguranță din viața și din caracterul ei. Am avut însă certitudinea, cel puțin în dialoguri, că nu o percep pe adevărata Maria Tănase, că felul ei de a se exprima este încărcat de o anumită superficialitate, mai ales în convorbirile pe care le-a avut cu Constantin Brâncuși în 1939, la Expoziția Universală de la New York, acolo unde cei doi mari artiști s-au reîntâlnit după episodul de la Paris, din 1937.

Sigur că, reducând totul la o idee, cartea Simonei Antonescu este o veritabilă biografie nuanțată, care nu se cere neapărat exhaustivă. Este, probabil cea mai autentică biografie romanțată dintre cele pe care le-am citit până acum, fiindcă autoarea a apăsat mult pedala „romanțului”. Biografia Mariei Tănase, departe de a putea fi comparată cu acelea ale lui Cioran sau Enescu, are o particularitate, un ce emoțional și emoționant deopotrivă. Nu e doar o revificare a artistei, ci și o readucere la viață a atmosferei din jurul ei, după care lăcrimează mulți contemporani uitând că erau vremuri complicate, din preajma sau din timpul războiului, că viața adevărată nu era aceea din cârciumile unde cântau Cristian Vasile sau Maria Tănase, ci aceea în care asasinatul politic, sărăcia extremă, analfabetismul, extremismul și lipsa de asistență socială făceau ravagii.

Personajul creat de Simona Antonescu aduce aminte, sporadic, de toate aceste neajunsuri ale societății românești dinaintea și din timpul războiului, însă aceste episoade nu sunt suficiente pentru a reface o lume cu bunele și relele ei. Lumea e un spectacol, dar adesea este unul macabru, funest. Penumbrele din viața Mariei Tănase sunt camuflate cu grijă, îndeosebi cel legat de activitatea de spion a artistei. Nu aflăm prea multe lucruri despre asta. Biografia neromanțată a Mariei Tănase este scrisă pe repede înainte și, din cauza vitezei, multe aspecte rămân în ceață sau lipsesc cu desăvârșire.

Cred că, dacă ar fi să dau o definiție cărții, aș porni de la ideea următoare: stilul în care este scrisă e unul simplu și necăutat, ca o compunere sau ca foiletoanele care se scriau în acea vreme prin reviste. Pare, pe alocuri, o succintă relatare reportericească, relaxată, ce e drept, nesofisticată, o poveste spusă dintr-o suflare cu o adiere de tabloid. Încercarea de a poetiza relația cu Brâncuși o transformă într-o poveste pasageră, o aventură lipsită de importanța pe care presupun că a avut-o în viața celor doi. Cum spuneam, dialogurile dintre ei sunt destul de neverosimile, croite după vocabularul unei reviste glossy.

De aceea am și fost surpins întru câtva neplăcut încă de la primele pagini, deoarece cărțile care îmi dau senzația că sunt foarte ușor de parcurs mi se par suspecte. E limpede, așa cum spuneam mai sus, că e scrisă pe repede înainte (ca desfășurare cronologică, desigur, fiindcă nu cunosc ritmul în care scrie Simona Antonescu). E o poveste croită din mai multe întâmplări puse cap la cap (deși ritmul cronologic este unul derutant), dar care își păstrează, din motive care-mi scapă, cusăturile la vedere. Cred că ar fi avut o foarte mare priză la public dacă, așa cum am precizat mai devreme, ar fi fost publicată în foileton într-o revistă glossy.

Cu toate aceste imprecizii de structură narativă, cartea își păstrează intact meritul de a strânge într-un singur loc istorii din viața Mariei Tănase. Antrenate de numele marii artiste, aceste povești, ajutate de efortul Simonei Antonescu de a le documenta și de a le scoate la suprafață, au reușit să ajungă, chiar și sub forma asta artificial concentrată, sub ochii cititorului din secolul 21, care, o știm cu toții, este prea grăbit și nerăbdător ca să le caute singur. În felul ăsta, chiar și parțial, a fost reconstituită viața Mariei Tănase, uneori grăbit, alteori dintr-o trăsătură superficială de condei.

Nu este puțin lucru, chiar dacă există discrepanțe și în ceea ce privește vocea autentică a Mariei Tănase și vocea personajului Maria Tănase. Vocea de cântăreață a artistei este vie, puternică, într-un cuvânt, autentică, pe când vocea personajului Maria Tănase, cea cu care vorbește, cu care se adresează interolcutorilor ei sau cea din solilocviile ei, are destule tonalități false. Până și acel voit autentic și recurent „neică” pe care îl folosește pare un regionalism rostit de un bucureștean get-beget. Lasă impresia de contrafăcut și de lipsă de adecvare, așa cum e folosit în carte. E la fel de artificial ca adresarea celor trei ofițeri britanici, într-o română perfectă, atunci când rostesc parola „Îl căutăm pe Ștefan”.

Dar dacă în cazul respectivilor ofițeri tocmai imperfecțiunea asta a exprimării perfecte este total autentică, impresia de artificialitate lăsată de vorba Mariei Tănase – prea autoritar-populară ca să fie credibilă, chiar dacă o fi fost chiar așa în realitate – transpare destul de clar printre liniile de dialog. Știu că e foarte greu să obții vocea unui personaj atunci când îl readuci la viață într-o carte. E o misiune aproape sinucigașă pentru un scriitor. Uneori îți ia ani ca să ajungi la un rezultat cât de cât mulțumitor. Aici, din păcate, s-a văzut graba, de parcă deadline-ul era tot mai aproape.

Cartea ar fi avut mult mai mult de câștigat dacă ar fi fost scrisă la adăpostul unei perioade mai mari de timp, fără presiune, fără spaima că nu poate fi predată la timp. Nu știu dacă s-a întâmplat în realitate așa, însă eu asta am văzut. Dacă a fost altfel, să-mi fie iertată imprecizia. Știu ce înseamnă munca de documentare, știu cât efort presupune, știu și ce dificil este să pui toate informațiile cap la cap pentru a construi povestea. Nu vreau să fiu băiatul rău care vine și spune: n-ai făcut bine, asta și asta e greșit, cartea e neterminată, scrisă pe genunchi și așa mai departe. Nu asta este intenția mea. Intenția mea este de a arăta că, umblând la reglajele fine, Simona Antonescu ar fi putut scoate o carte mult mai bună. N-a făcut-o, din păcate, iar asta se vede. Maria Tănase ar fi meritat altceva. Poate, cine știe, cu altă ocazie, lucrurile vor sta diferit.

Foto credit Maria Tănase: https://www.scena9.ro/article/maria-tanase-securitate

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.