Sunt aproape convins că unii dintre voi veți fi luați prin surprindere că am optat să scriu despre o carte apărută acum doisprezece ani. Am citit pentru prima dată romanul Ioanei Nicolaie, „O pasăre pe sîrmă” (Editura Polirom, 2008) acum mulți ani și recunosc că nu mi-a lăsat atunci aceeași impresie ca acum. Probabil că în mintea mea „fructele” anilor ’90 nu distilaseră încă alcoolul cu miasme trăznitoare care mă îmbată acum.

Cred că în urmă cu aproximativ doisprezece ani nu-mi fixasem încă în memorie tot filmul celui mai complicat, mai sălbatic și mai dement deceniu postdecembrist. Îmi veneau în minte, cu siguranță, doar secvențe fără început și sfârșit, amintiri disparate, unele fără sens, altele dureroase, despre o perioadă care, cel puțin celor care am trecut prin ea, ne-a marcat viețile într-un mod, ca să-i spun așa, irespirabil. A trebuit să treacă însă tot acest timp ca să-mi dau seama că tot ce am trăit atunci este un adevărat documentar apocrif despre cea mai dureroasă perioadă a tranziției.

Recitind romanul Ioanei Nicolaie mi-au explodat în minte toate artificiile revoltei interioare, ale disprețului față de istoria nescrisă a acestei părți de viață în care am iubit, am urât, m-am luptat, am dat din coate, am muncit până la epuizare, am fost bucuros, nefericit, m-am simțit sublim, mizerabil, decăzut, bogat (oricine avea trei sute de dolari în buzunar era într-un fel bogat), sărac (aproape toți am fost săraci), umilit, distrus, marginalizat, singur, dezorientat și teribil de amăgit de o lume cu sclipici și culori înșelătoare, așa cum e înșelător de frumoasă culoarea celui mai veninos șarpe.

Ioana Nicolaie și-a asumat complicata sarcină de a înghesui toate aceste stări de fapt într-un roman despre care pot spune că abia acum își dezvăluie adevărata frumusețe. Nu e un debușeu artistic singular, fiindcă e suficient să aduc aminte aici de Dan Lungu, Radu Aldulescu, Cezar Paul-Bădescu, Lucian Dan Teodorovici, Răzvan Rădulescu sau Daniel Bănulescu, ca să ne dăm seama că anii aceia, cu extensiile lor progresive sau regresive în anii ’80 sau 2000, au fost puși sub lupă și de alți scriitori.

Ce mi s-a părut extraordinar în romanul „O pasăre pe sîrmă” este că am descoperit, in nuce, elemente stilistice care aveau să explodeze de-a dreptul în romanele Ioanei Nicolaie de mai târziu, „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”. Încă de atunci se prefigurau subtilitățile de limbaj – care nu mi s-au părut deloc regionalisme, dimpotrivă – și, dacă îmi este permis să folosesc în felul acesta termenul, acel tip de retroversiune care m-a încântat la aceste două romane. Este vorba aproape de un nou limbaj sau, dacă vreți, de o traducere a limbajului folosit în nord, de o aducere a lui în actualitate, dar nu sub o formă strict lingvistică, ci într-una estetică.

Spre deosebire de „Pelinul negru” și de „Cartea Reghinei”, în „O pasăre pe sîrmă” Ioana Nicolaie face dovada unei remarcabile adaptabilități la „ceea ce i se oferă”, adică barbaria orașului, amestecul inextricabil de rase, obiceiuri, evenimente, realism urban, alienare umană, decădere, vertij pecuniar și haos existențial. Este o carte care ne arată lumea așa cum a fost, o lume dement de insensibilă (de)scrisă de o autoare cu o sensibilitate de seismograf social. Este într-adevăr, așa cum mărturisește și Ioana Nicolaie, un roman despre supraviețuire.

Avem o mostră de limbaj, care se va dezvolta în celelalte romane ale Ioanei Nicolaie, încă de la prima propoziție: „În prima duminică a lunii octombrie Sabina învăță gara”. E o exprimare aproape jurnalistică, fiindcă avem în doar câteva cuvinte toate elementele cerute de practica reportericească: știm deja, cu aproximațiile de rigoare, cerute de latura artistică a poveștii, unde și când se petrece acțiunea, plus existența unui personaj. E o mostră de început perfect, cu răspunsuri la întrebările unde? cine? când?,  fiindcă ni se livrează, într-o singură propoziție, concentrată la maximum, informația de care avem nevoie, condimentată și cu un strop de poezie.

Ce urmează este un alt fel de vertij. Ai zice că avionul cu care zboară Sabina, după ce a făcut zeci de loopinguri spectaculoase pentru recunoaștere, intră în vrie și își rotește periculos, până aproape de pierderea cunoștinței, aripile care ar fi trebuit să-i folosească pentru planarea lină în viața din Capitală. Doar că aici găsește tumultul, furtuna, sălbăticia, jungla urbană, și nu numai că nu prea are unde să aterizeze, ci trebuie să facă eforturi supraomenești pentru a se adapta atmosferei neobișnuite, sufocante, de-a dreptul alienante a unui București haotic și barbar, pentru care e limpede că nu e pregătită.

Doar că Sabina are un atu invincibil: știe să îndure. E modestă, nepretențioasă, vulnerabilă, dar are calitatea asta care o face să răzbată: tenacitatea. Toate sunt un dat al vieții, și dacă tot am fost parașutați aici, măcar să luptăm pentru a ne câștiga cinstit existența. Este modalitatea aleasă de Sabina nu doar pentru a supraviețui, ci pentru a răzbate. Sabina este o luptătoare, o fată nevinovată la început, devenită pe parcurs o femeie pentru care nu s-a inventat încă un obstacol pe care să nu-l poată trece. Indiferent că acesta se numește facultatea, Eman sau, bunăoară, inenarabilul Three Stars, această mostră de privatizare barbară postdecembristă care m-a revoltat și mi-a provocat  acel tip de greață retroactivă pe care încă o mai simt din când în când.

Monștrii cu care Sabina trebuie să lupte sunt atât de puternici încât la început ai senzația că o fetiță debilă, un fel de David picat într-o strâmbă modernitate, provoacă la luptă un Goliat citadin invincibil. Sabina știe că posedă o praștie-armă extrem de eficientă în astfel de împrejurări: inteligența. Cu ajutorul ei își va lua examenele, va conduce practic o afacere care o ajută să supraviețuiască la propriu și va gestiona, până la limită, relația cu un Eman abulic, neadaptat, tandru și irascibil, deviat de la aspirațiile sale care și așa erau întru câtva utopice.

Am revăzut, prin intermediul romanului „O pasăre pe sîrmă”, acele pretențioase și stupide prezentări de „tigăi miraculoase”; am simțit aerul îmbâcsit al apartamentelor vechi, cu câte un bătrânel uscat în fotoliul din sufragerie; am respirat aerul toxic al Bucureștiului diurn și nocturn al unei perioade poate chiar mai dificile decât în anii ’80 (și am proprietatea termenilor, fiindcă a fost tot un fel de adaptare, dar și mai pe viață și pe moarte decât înainte, deoarece a produs teribile tragedii și numeroase victime nevinovate); am avut din nou imaginea patronului absolut și absolutist întruchipat de figura unui ins intolerant și arogant, care-și tratează angajații nu după legile țării în care a descins cu câteva sute de dolari în buzunar, ci după legile proprii; am pătruns din nou, după atâția ani, în atmosfera pestilențială a „angroului” Europa sau în cea „de sub și de după pod”, din buza Voluntariului, numită Niro.

Nu știu dacă Ioana Nicolaie și-a scris romanul direct la computer sau pe hârtie. Cert este că am simțit tot timpul cum penița scrijelește foaia, cum bila din vârful minei pixului apasă nervos pelicula de celuloză, amenințând să o penetreze, ca într-un viol prozastic. Nu știu, de asemenea, cât este roman biografic și cât ficțiune. Până la urmă nici nu contează prea mult. Dacă o carte poate să te tulbure într-atât încât să te facă să simți că vrei să spargi ceva, atunci înseamnă că și-a atins scopul.

În cazul meu, deși nu sunt nici pe departe un om violent, am vrut să-i sparg, măcar imaginar, mutra patronului de la Three Stars. Apoi, am vrut să le sparg mutrele și polițiștilor care au venit în control la căminul din Fundeni. De asemenea, am vrut să-l iau de umeri pe Eman și să-l zgâlțâi, doar-doar l-oi trezi la realitate. Pe de altă parte, am vrut să creez în jurul Sabinei un câmp magnetic protector, așa cum au navele în Star Trek. Asta deoarece cunosc atât de bine genul ăsta de fragilitate și știu de câtă voință e nevoie ca să răzbești, să mergi cu capul sus prin lume, să lupți de unul singur, să-ți găsești drumul fără nicio hartă la îndemână, fie că ne referim la una fizică sau la una emoțională.

Labirintul în care a intrat Sabina este – pot să dovedesc –, măcar parțial, și labirintul în care am intrat eu la începutul anilor ’90. Știu toate cotloanele din Europa, am cunoscut fel de fel de oameni, unii onești, alții de cea mai joasă speță. În lumea aceea, care încă mai există, dar sub o altă formă, a trebuit să fac față. Încercările prin care treci în anumite perioade din viață sunt ca amintirile din război: nu prea vrei să le povestești. Dar dacă vreți să știți prin ce a trecut Sabina, de unde a venit, cum a făcut față și unde a ajuns la final, trebuie neapărat să căutați cartea asta și să o citiți. Iar pentru cei care au citit-o deja am un îndemn simplu: recitiți-o! Nu aveți nimic de pierdut.

Foto credit Ioana Nicolaie: Ioan Mihai Cochinescu, de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=3310033412362638&set=t.100008452903087&type=3&theater

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.