Am citit „Pelerinul” (Editura Paralela 45, 2020, colecția Avanpost), de Walther Alexander Prager, cu sentimentul că ar fi trebuit să fac asta mai demult. Mi se întâmplă însă, și probabil nu sunt singurul, să amân pe termen nedefinit lecturi importante pe considerente care nu țin neapărat de valoarea volumelor în cauză, ci mai degrabă de hazard. Trebuie să mărturisesc că am, acum, un sentiment de vinovăție, fiindcă am tot dat la o parte un roman care ar merita o cu totul altă vizibilitate. E o nedreptate pe care încerc, deși probabil nu voi reuși în totalitate, să o repar scriind aceste rânduri.

Walther mi-a trimis cu ceva vreme în urmă câteva bucăți de proză, reunite sub titlul „Scrisori către o prietenă schizofrenică”, pe care le-am publicat fără să ezit pe O Mie de Semne. Nu s-au bucurat, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, de o audiență mare la momentul respectiv, Walther nefiind un răsfățat al rețelelor de socializare, acolo unde „celebritatea” ține în multe cazuri mai degrabă de întâmplare decât de valoare. Or, textele lui Walther meritau cu prisosință o atenție sporită din partea cititorilor, mai cu seamă că făceau proba unui prozator ale cărui mijloace de expresie depășeau, din punct de vedere estetic, multe dintre vocile aflate sub luminile orbitoare ale rampei literare de la noi.

De aceea am salutat la vremea respectivă alegerea lui Cosmin Perța de a-l publica pe Walther în colecția Avanpost a editurii Paralela 45, fiindcă decizia lui, deși comporta unele riscuri economice având în vedere discreția autorului, a însemnat un plus compensatoriu pe partea artistică. În ciuda acestui fapt însă, nu am auzit vorbindu-se prea des despre „Pelerinul” în revistele literare. Poate e o omisiune de-a mea, însă cred că dacă ar fi existat ecouri favorabile dinspre critica de întâmpinare cu siguranță ar fi ajuns până la mine măcar câteva reverberații. Nu s-a întâmplat asta și, o spun încă o dată, e regretabil cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o carte foarte bună, densă în ciuda „subțirimii” ei, „grea” deși cântărește în realitate doar câteva sute de grame.

Mi se întâmplă destul de rar în ultima vreme să citesc cărți care să-mi provoace atât de multe satisfacții estetice câte am trăit pe parcursul lecturii la „Pelerinul”. Deși veți spune că exagerez, că sunt subiectiv, că nu-mi doresc decât să fac o promovare tardivă a cărții (fiindcă mă simt vinovat), ei bine, nu este așa, iar argumentul meu este următorul: Walther Alexander Prager este un autor de primă mână, pe nedrept plasat într-un plan secundar de un aparat critic neînstare parcă să vadă mai departe decât raftul întâi, pe care se află autori care „iau fața” de fiecare dată.

Nefiind ceea ce se numește „critic profesionist”, ci doar un „amator de critică”, îmi pot permite tot felul de entuziasme și manifestări copilărești de bucurie. Pot să fac tumbe, valuri ca pe stadion și să sar în sus când dau peste câte o carte bună. Vă asigur că în cazul de față nu simt că aș face vreo exagerare, deși felul meu de a mă manifesta nu are nimic din morga canonului criticist. E doar felul meu de a arăta că am descoperit o carte uimitoare și tragică, tristă și de o complexitate aproape biblică (îmi asum infama exagerare), plină de un exotism negălăgios, etalat cu un bun simț păstrat permanent în limitele firescului. „Pelerinul” are un filon veritabil de autentic & fantast, cele două planuri narative care se împletesc perfect de-a lungul celor puțin peste 130 de pagini plasând această carte între reușitele incontestabile ale anului editorial 2020.

Cosmin Perța spune pe coperta a patra că Walther este „în mod evident un estet, dintre cei tot mai rari”. Subscriu, adăugând că autorul „Pelerinului” este și un stilist desăvârșit. Avem de-a face cu un roman care nu împrumută limbajul plictisitor al dogmei. Nu pică în canon, dimpotrivă, ridică la fileu o problematică foarte complexă – „părăsirea” lumii laice și refugierea la mănăstire – mai ales că eroul nostru se află la o vârstă când alegerile nu pot fi făcute cu ușurință, orice decizie de acest fel putându-i afecta pe cei din jur.

Pe fondul unei incomplete dedicări – și aici avem de-a face cu un examen de conștiință la fel de complex – survine eșecul în viața dificilă de la mănăstire și, ulterior, alegerea pelerinajului, ținta fiind chilia unui părinte schimnic numit Sofronie, care își avea sălașul într-o pădure. „Aventura” pelerinajului fratelui Chiril se desfășoară în paralel cu o alta, petrecută cu mii de ani în urmă, atunci când Abraham, însoțit de soția lui, Sara, pleacă în căutarea „țării pe care le-o va dărui Dumnezeu”.

Walther  a ales calea grea pentru scrierea acestei cărți. Nu a dat niciun moment senzația că e în deficit de atenție și că nu tratează cele două subiecte cu o seriozitate aș zice autoflagelantă. Nici măcar în momentele în care fratele Chiril trece prin întâmplări dramatice și neortodoxe, care-i pun serios la încercare credința, autorul nu dă vreo clipă impresia că a lăsat garda jos, așa cum li se mai întâmplă prozatorilor care mizează pe puterea poveștii, nu și pe mijloacele de expresie.

Walther posedă acel așa-zis tupeu bun: își pune cititorul în fața unor probleme cărora, printre rânduri, le oferă și niște jumătăți de răspunsuri. Face asta cu bună știință, fiindcă te provoacă în permanență, te obligă să gândești și să afli tu însuți răspunsurile pe care el, în mod deliberat, nu le dă. Ceea ce mi se pare remarcabil la „Pelerinul” este că autorul abordează frontal, cu foarte mare curaj, subiecte sensibile, aș zice inavuabile, care țin de comiterea unor păcate capitale. Ne înfățișează un personaj sfâșiat de contradicții, temător, confruntat cu situații neașteptate, greu adaptabil și aflat într-o dublă ipostază, atât de credincios, cât și de păcătos.

Este, în fond, aceeași contradicție cu care se confruntă în general natura umană încă de la începuturi. „Pelerinul” ne dă o lecție în acest sens, însă nu o lecție ținută după regulile stricte ale școlii, nici după cele ale canonului bisericesc, ci după cele ale vieții. Iar această carte nu este nici pe departe un îndrumar despre cum ar trebui să fie viața, ci ne prezintă realitatea așa cum e, cu bune, cu rele, cu bucurii mărunte, cu decepții, împliniri sau nenorociri. Este viața așa cum se derulează în straturile ei profunde, nu în atmosfera de poveste, rarefiată, unde își duc existența în eternitate sfinții și îngerii.

Walther ne-a arătat în primul rând omul, așa cum este, dezgolit de straiul de zi cu zi și îmbrăcat, fie și temporar, cu rasa călugărească. În exterior aceasta îi conferă sfințenie, dar în interior apele rămân tulburi în continuare. Cum va reuși (dacă va reuși) să iasă din aceste dileme fratele Chiril veți vedea dacă vă veți face timp câteva ore să citiți această carte în care – și aici îmi voi permite să-l citez pe Cosmin Perța, fiindcă a spus-o foarte bine – „Prager reușește să surprindă natura umană în ipostaza ei cea mai nefardată, cea mai aproape de autentic”.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.