Am să încep recenzia la volumul Veronicăi D. Niculescu, „Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib” (Editura Polirom, 2021) cu un citat de la sfârșitul cărții, fără ca prin asta să dau la iveală, fatalmente, un deznodământ care ar face lectura neinteresantă. E doar un credo al autoarei, cu care sunt întru totul de acord: „Mi-a displăcut mereu acea teorie conform căreia «cititorul trebuie prins de la prima fază» (grab the reader). Am tresărit mereu când am auzit diverși autori declarând prin interviuri sau pe la cursuri de scriere creativă treaba asta. Am tresărit ca la atingerea extrem de neplăcută a unui obiect rece și umed. Nu. Cititorul nu este o pradă, nu e vreun iepuraș naiv hălăduind cu grație pe la liziera unei păduri. Nici autorul nu este vreun vânător. Nu cu lațul sau cârligul în mână se scrie o poveste. Ador cititorii atenți, care se cufundă cu plăcere în cele mai lente și tainice ape, la fel cum ador și cărțile care îți pun răbdarea la încercare.”

Nu m-am putut abține să nu scot acest citat, mai ales că – dincolo de faptul că nimic nu mi-e mai neplăcut la o lectură decât să mă simt „vânat” de autor sau „agățat” cu o frază de început șmecheră, cu clinci – spusele Veronicăi D. Niculescu se potrivesc mănușă filosofiei ei de scriitoare din cărțile precedente (cel puțin din cele pe care le-am citit până acum, fiindcă din păcate nu le am pe toate). Veronica D. Niculescu e o scriitoare fidelă acestei teorii, anume că „nu cu lațul sau cârligul în mână se scrie o poveste” (iertare, nu m-am putut abține să citez din nou). Deși „instrumentele” de care se folosește în cartea de față sunt aparatul de fotografiat, binoclul și o infinită răbdare, acestea nu sunt folosite pe post de „cârlig”.

În felul ăsta autoarea mi-a câștigat încrederea încă de la primele pagini și m-a transformat, fără să simt vreun imbold în acest sens, în acel cititor ideal, „care se cufundă cu plăcere în cele mai lente și tainice ape”. „Pescărușul de la geam” nu este o carte care-ți pune răbdarea la încercare, în orice caz nu în sens negativ. Sigur, m-am lăsat pe parcursul lecturii nu o dată cuprins de frisonul nerăbdării, fiindcă voiam să aflu neîntârziat ce soartă le rezervă viitorul celor trei pui ai lui Grégoire și ai Fionei. Firul ușor melancolic al cărții mi-a anesteziat însă această nerăbdare, iar stilul detectivistic, cu accente de seriozitate ludică, m-a transformat cu adevărat într-un cititor atent și răbdător.

Redus la o idee, acest volum chiar este jurnalul unui cuib. Nu-i așa că, la o primă vedere, nu e o ofertă de lectură prea tentantă? Ce poate fi interesant, pentru un afon în ornitologie, la acest spionaj sistematic pe care autoarea îl exercită aproape zilnic cu o acribie demnă de o cauză mai bună? În fond, sunt doar niște pescăruși, așa cum vedem zilnic cu sutele planând peste apele Dâmboviței sau ale Lacului Morii, țipând strident, luptându-se pentru viață, certându-se pe bucățelele de pâine aruncate de trecători și murdărind totul în jur. Chiar m-a amuzat ideea administrației generale a orașului cu privire la studierea comportamentului ciorilor, ca parte a unui program de îndepărtare a acestora din parcul Cișmigiu. De ce nu și la pescăruși? Nu sunt la fel de mulți? Sau poate chiar mai mulți decât ciorile?

Ei bine, asta poate gândi un om nefamiliarizat cu problemele păsărilor sălbatice, oricărei specii i-ar aparține. Spre exemplu, cum își procură apa iarna, când totul e înghețat în jur? Sau, bunăoară, hrana? De ce boli suferă sau cum pot cădea pradă, rămânând mutilate pe viață, capcanelor de tot felul pe care oamenii le-au plantat pretutindeni, așa cum i s-a întâmplat nefericitei Ariadna, prima „soție” a lui Grégoire, cu care acesta a făcut cuib în 2016 și 2017 și de care s-a debarasat, impenitent, după ce biata femelă și-a pierdut un picior? Ni se întâmplă, cred, tuturor. Vedem un stol de păsări și ne spunem: e doar un stol de păsări. Așa cum în război am spune „Iată un batalion de soldați!”, ignorând, prin masificare, faptul că fiecare soldat din acel batalion are o soartă, o viață a lui, pe cineva care-l așteaptă să se întoarcă, o soție, o iubită, o mamă, un tată și așa mai departe.

În „Pescărușul de la geam” Veronica D. Niculescu face exact acel lucru care ar putea sta la îndemâna oricui, dar pe care nu-l face oricine, din motive care țin de indiferență, lene a gândirii, nepăsare etc.: dă personalitate „soldatului” din batalion. Îi dă un nume, îi creează un profil psihologic, îi dă masca masificării jos și-i creionează un chip distinct, un portret care-l individualizează. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt: e atât de emoționant procedeul prin care izbutește toate aceste lucruri încât „Jurnalul unui cuib” se transformă treptat în „Romanul unui cuib”. Prin vasele sanguine ale acestei cărți circulă fluidul esențial al literaturii, o poezie de viață care transmite, progresiv, în doze mici, dar constant administrate, o emoție care spre final atinge un fel de climax, un torent de senzații care te fac să te întrebi: nu cumva Grégoire, Fiona și cei trei pui ai lor, Jack, Isa și Victor (sau Vicky) sunt mai umani decât oamenii care-i înconjoară? Sau nu cumva vom afla spre final că din cauza unei vrăji erau prizonieri în trupuri de păsări și, în urma spulberării acestei vrăji, vom descoperi ieșite din carcasele înaripate splendide personaje de poveste?

Oricum ar fi, trebuie să mărturisesc că am citit cu un fel de încântare copilărească volumul Veronicăi D. Niculescu, amintindu-mi din când în când episoade din copilărie când unii amici, zice-se pasionați de păsări, se duceau la câmp cu „pomul” ca să prindă sticleți, scatii și pițigoi pentru a-i vine apoi, închesuiți în cuști strâmte, improvizate, improprii, la Obor. Totuși, mintea mea de copil era fascinată de aventura lor, așteptarea încordată, pânda, momentul capturării bietelor zburătoare. Abia mai târziu am sesizat toată infamia și mi s-a făcut milă de martirajul păsărilor, supuse unei perpetue sechestrări doar pentru „plăcerea estetică” a așa-zișilor iubitori de păsări (cum poți să iubești pe cineva și să-l ții prizonier într-o cușcă, fie ea și aurită?).

Ei bine, în „Pescărușul de la geam” am experimentat într-un mod diferit senzația pe care ți-o dă libertatea. Familia de pescăruși ne dă, prin intermediul Veronicăi D. Niculescu, o lecție de umanitate, fiindcă nimic nu e mai uman decât sacrificiul, bucuria de a trăi, zborul (fie el și imaginar), nevoia de hrană, de lumină, de apă, de atenție, de fidelitate, de iubire, de grijă față de „puii” tăi și de cea care-ți este alături, cum se spune, la bine și la rău. Și, peste toate, este un exemplu de știință a supraviețuirii, de adaptare la condiții improprii, de capitulare instinctivă în fața nevoilor celui apropiat. Este vorba, una peste alta, despre curaj, empatie și spirit de sacrificiu. Și nu în ultimul rând despre libertate, elementul esențial în poveste.

Este greu să atingi simplitatea într-o operă literară. Obținută cu naturalețe, complexitatea simplității, dacă mă pot exprima astfel, nu poate fi decât structura care ține laolaltă celelalte elemente din care e compusă povestea. Iar autenticitatea, la care se ajunge la fel de greu, e dată de acel credo din citatul de la început. Am avut libertatea de a alege să citesc această carte care m-a încântat. N-am simțit nicio clipă că sunt „vânat”, „agățat”, „prins de la prima frază”. M-am transformat firesc într-un cititor din ce în ce mai atent. Unii autori aleg metode mult mai sofisticate de a ajunge la emoție și la adevăr. Veronica D. Niculescu a ales naturalețea, simplitatea, discreția. Cum a reușit asta, veți afla doar cititnd cartea.

Foto credits Veronica D. Niculescu: Marina Popa / Cărturești, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=10221050904890240&set=a.1190286365262

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.