Sunt aproape sigur că n-aș fi aflat despre existența volumului „Povestea nașterii tatălui meu” (Editura Eikon, 2018) dacă însuși autorul, Cornel Samara, nu mi l-ar fi trimis. Și, ca să folosesc un limbaj poate neadecvat unei recenzii, ar fi fost de-a dreptul păcat. Mi s-a spus la un moment dat – și știam acest lucru – că există scriitori considerați „mici” sau „inexistenți” (orice o însemna acest lucru), care merită (re)descoperiți.
Mi s-a mai întâmplat să am surprize plăcute, însă de mult timp nu am avut parte de una precum cea de față. De aceea, extinzând o remarcă din șapou, mă voi strădui să nu folosesc un limbaj „academic” în acest articol, deoarece simplitatea plină de profunzimi a acestei cărți mă obligă să o fac.
„Povestea nașterii tatălui meu” este ceea ce pot numi o poveste în poveste scrisă cu mijloace stilistice asumat nepretențioase. Cornel Samara a reușit să-mi dea, înainte de toate, o lecție de jurnalism. Volumul lui îmi spune răspicat, deși printre rânduri: nu scrie mai mult decât trebuie. Esența înțelepciunii – vorba unui analist financiar de la TV – unui scriitor este să se țină de firul Poveștii. O poveste este o poveste și atât. Emoția, tâlcul, angrenajul retoric vin la pachet odată cu talentul de povestitor.
Cornel Samara este un povestitor de o autenticitate înduioșătoare. Chiar și acolo unde ies la iveală mici inadvertențe stilistice sau alunecări spre dicteul automat, autorul acestei minunate povești ne arată că are știința debușeului prozastic. Infuzia de autenticitate dintr-o istorisire care adesea stă la marginea dintre real și fantastic (personajul Zanfira este poate cel mai bine construit în acest sens) denotă abilitatea autorului de a ține sub control dozajul narativ.
Ingenuitatea povestitorului se amestecă în proporții subtil controlate cu seriozitatea subiectului abordat. „Povestea nașterii tatălui meu” începe, de fapt, cu o moarte. Actantul ne introduce într-un univers familial banal, devoalând frământări mundane și acționând cu pedala stresului cotidian apăsată la maximum. Preocuparea personajului-narator de a fi un tată și un soț cât se poate de bun în condițiile date este, cum spuneam mai sus, înduioșătoare.
Dacă volumul ar fi continuat pe aceste coordonate, în care sunt de găsit destule locuri comune, probabil că nu l-aș fi dus până la capăt. La un moment dat s-a întâmplat însă ceva care a schimbat totul. Defunctul tată este readus la viață de o poveste în care fiul-povestitor e chemat să ajute la tăierea unei capre – obicei moștenit din vechime. În acest moment se produce declicul. „Sufletul meu s-a despicat de emoție și aceeași emoție l-a unit la loc” este o frază care m-a urmărit până la sfârșitul cărții, deoarece acea emoție mi s-a transmis într-un fel dificil de exprimat într-o cronică de carte.
Legătura tată-fiu devine, prin asociere, una de tipul tată-fiu-străbunic. În acest moment prezentul cenușiu, cu scena înmormântării și cu tot alaiul ei de obiceiuri, rămâne în stop-cadru. Cornel Samara transferă, pe nesimțite aproape, tot angrenajul emoțional în trecut. În felul ăsta apare în scenă străbunicul Dimciu, orfanul la care se întrerupe legătura de rudenie, practic „coagulantul de filiație” pe linie bărbătească din istoria familiei.
Născut în 1878, an important în istoria modernă a României, Dimciu a văzut lumina zilei în munții din nordul Greciei, în localitatea Livezi. „Dimciu avea un puternic sentiment de apartenență la identitatea de Aromân Grămostean de la Livezi” – este pasajul care ne dă, la modul cel mai concis-jurnalistic, datele poate cele mai importante despre existența străbunicului.
De aici începe o aventură care, cum spuneam, frizează pe alocuri fantasticul. Însurat cu Maria, Dimciu era considerat un „fecior mai înstărit”. Dar nu era doar atât. Dimciu își înfruntă destinul ca un erou nepretențios – este practic o antiteză la imaginea clasică a eroului pe cal alb învingător și adulat –, modest, tenace și dedicat familiei și pământului aducător de roade.
Meritul lui Cornel Samara este că nu a căzut în plasa pastișării unor personaje precum Ion, Tănase Scatiu sau Dinu Păturică. Dimciu este făcut dintr-un altoi complet diferit. Modestia lui ne încredințează că, orice s-ar întâmpla, va reuși să ducă totul la bun sfârșit, în ciuda vicisitudinilor și a capcanelor care-l vor transforma într-un fel de prizonier eliadesc al istoriei. Drumul vieții lui Dimciu nu este unul drept, ci are sinuozități care-i pun în pericol inclusiv viața. Tenacitatea lui, și nu în ultimul rând bunătatea, îl ajută să-și regăsească de fiecare dată echilibrul.
Anii de prizonierat din Războiul cel Mare, pierderea fiicei lui, Saveta, apoi emigrarea către o țară necunoscută, România, sunt etape dureroase din viața lui Dimciu. Singurul lucru pe care-l pune la bătaie în toată această luptă este hărnicia. Dimciu este un agricultor simplu, care cunoaște bine tainele pământului și felul în care poți scoate rodul cel mai bun. Faptul că Dimciu reușește să devină unul dintre cei mai respectați membri ai comunității din „satul Măriuca din Vlașca, la sud de București, undeva în lunca Neajlovului” nu este deloc de mirare. Modest din punct de vedere intelectual, Dimciu mizează pe credință, pe de o parte, iar pe de altă parte pe ideea că „omul sfințește locul”.
Cum se desfășoară și se încheie povestea lui Dimciu, de fapt cum se termină „Povestea nașterii tatălui meu”, trebuie să aflați singuri. Veți face cunoștință cu Abrașcu, calul-frate, apoi cu Pere Jean-Claude Faveryal, preotul care-l va scoate dintr-o situație dificilă, cu Etoile-du-Sud, un alt cal inteligent și credincios (avem, așadar, doi cai de poveste), cu înțeleptul chirurg Abdala și cu alte și alte personaje care apar și dispar în caruselul întâmplărilor din acest volum economicos scris, dar cu o linie epică tulburătoare și atașantă.
Există, din păcate, și un bemol, anume acela că din punct de vedere editorial cartea lasă pe alocuri, din păcate, de dorit. Ai zice că n-a fost citită de un redactor, necum de un corector. Abundența de greșeli, de typos-uri mi-a lăsat un gust amar. Un astfel de volum nu merita așa ceva, de aceea sper ca la o reeditare să aibă parte de un tratament mult mai bun, deoarece merită cu asupra pe măsură.
Povestea din „Povestea nașterii tatălui meu” literalmente m-a încântat, și știți bine că nu-mi plac encomioanele și le evit cât de mult posibil. În cazul de față nu am cum să fac asta. Sunt convins că, deși cartea încă se găsește în librării, o reeditare va fi un câștig atât pentru autor (unele scame stilistice pot fi înlăturare cu ușurință de un redactor priceput), cât și mai ales pentru cititori. Deocamdată căutați-o și citiți-o pe cea disponibilă. Sunt convins că nu veți regreta.
Puteți comanda cartea aici: https://carturesti.ro/carte/povestea-nasterii-tatalui-meu-234732870
