Deunăzi, într-o postare pe facebook, un tip șterge impenitent pe jos cu cei care (și citez) „citesc beletristică, fac recomandări, discută cărți șamd”, ajungând ex abrupto la concluzia că „oamenii ăștia freacă menta, nu au ce munci, nu au treabă” și întrebându-se, retoric, „cum să nu rămâi cu impresia că intelectualii sunt niște trântori?”. Lăsând la o parte unele dintre comentarii, care fac într-un fel apologia imbecilității (a se citi: consideră lectura inutilă), am simțit dintr-o dată nu doar o mare tristețe, ci și un imens deget împins agresiv către mine, cel care se ocupă zilnic de fapte reprobabile precum promovarea cărților, îndemn implicit la lectură, ca să nu mai vorbesc de lecturile proprii, care din cauza lipsei timpului se întâmplă de cele mai multe ori târziu în noapte.

Și, pentru că cei ca mine au dezvoltat în timp o adicție care nu poate fi vindecată de nicio terapie din lume, trecută, prezentă sau viitoare, am dat astăzi, în timp ce citeam cel mai recent volum al lui Radu Vancu, „Răul. Jurnal 2016 – 2020)” (Editura Humanitas, 2021), de două pasaje în care există practic răspunsul (sau antidotul) la cele afirmate în postarea de pe Facebook. În primul, Radu afirmă că „vorbind întruna (și pe bună dreptate) despre geniul lui Eminescu, uităm pe câtă enormă muncă s-a construit opera lui”. În al doilea pasaj, subsecvent, apare figura unuia dintre cei mai mari poeți moderniști pe care această lume tulbure & violentă i-a dat: „În Minneapolis, un regizor care lucra la un documentar despre Berryman mi-a arătat, printre altele, ultimul interviu dat de poetul american. Întrebat «Ce vreți să își aducă aminte lumea despre dumneavoastră?», Berryman trage din țigară (era vremea când încă se fuma la televizor) & răspunde sec: That I worked hard.

Într-adevăr, aș putea spune că în fața unor asemenea scriitori aș face bine să-mi bag capul între umeri și să devin transparent, dar nu de emoție, ci de rușine. Totuși, ducerea în derizoriu a unei activități – în cazul meu jurnalismul cultural – care necesită o anduranță susținută – și credeți-mă că știu ce spun, fiindcă am lucrat pe șantiere, în uzină, în fabrici, în tipografie șamd și deci pot face comparații fără să greșesc sau să exagerez – m-a lovit direct în plex și m-a făcut să-mi pun din nou întrebarea camusiană: la ce bun? Există și aici un răspuns, iar pentru o argumentare cât de cât judicioasă am să mă folosesc de acest minunat jurnal al lui Radu, pe care îl socotesc, alături de cele ale unor diariști care au publicat recent, precum Mircea Cărtărescu, Ciprian Măceșaru sau Livius Ciocârlie, unul dintre cele mai frumoase și adictive documente ale timpului său.

În primul rând – și aici îmi amintesc ce spunea Dan C. Mihăilescu despre Cioran, anume că e foarte greu să nu-l citezi – am să scot din nou un pasaj care mi-a rămas în cap ca o rană care nu doare, dar care îți amintește din când în când că e acolo și că e vie. Radu spune la un moment dat: „Citesc întruna, fiindcă mi-e teamă să rămân singur cu creierul meu.” L-am crezut, fiindcă știu că așa este, deoarece am experimentat sentimentul ăsta de milioane de ori și tot de milioane de ori am procedat în consecință, adică m-am dus la bibliotecă și, după ce mi-am trecut cu o vinovată frivolitate degetele peste cotoarele multicolore și inegale, am ales o carte și m-am pus pe citit.

Cum spuneam, nu cred că există un tratament pentru această formă de „boală”, așa cum, de pildă, există pentru diabetici insulina (iar aici m-am inspirat tot din Radu, care face o astfel de referire undeva în jurnal, dar nu mai știu unde), hormonul care asigură în fond un echilibru. Dacă cei care citim compulsiv putem fi categorisiți ca făcând parte din tagma unor junkies culturali, atunci nimic nu mă poate face mai bucuros decât să mă includ într-o astfel de comunitate de ciudați, inadaptați, freaks cu capul în nori care confundă de cele mai multe ori planurile, deși n-am auzit despre ei să nu aibă grijă de casele în care locuiesc, de copiii pe care i-au făcut și să-și lase soțiile să se ocupe singure de menaj.

Asta deoarece aflăm tot de la Radu că și intelectualii pot sta cu plăcere la cratiță, pot schimba scutece fără să strâmbe din nas, spală vasele cu pasiunea cu care ar scrie poezie (Radu a și combinat chestia asta în Cantosurile domestice), schimbă becuri, bat cuie, repară țevile și, uneori, mai fac și mâncare, nu doar pentru a-și demonstra că sunt în stare, ci pentru a arăta lumii că orice experiență trăită poate fi transformată ulterior în literatură de cea mai bună calitate. Pentru un adictiv & un pasionat & un intelectual trântor, totul poate fi reciclat și reasamblat și tradus și refăcut în literatură, în poezie, în roman și chiar în critică literară. Numai cine n-a schimbat un tablou electric și n-a tencuit un zid nu știe să facă asta într-o poveste. Numai cine n-a lucrat ca hamal la un supermarket și n-a cărat tone de pachete de zahăr și de făină nu poate să scrie despre asta într-un roman precum Transparența. Iar exemplele pot curge la nesfârșit.

Multe dintre realitățile vieții de intelectual care „freacă menta” pot fi găsite în acest jurnal. Și nu numai atât, vă asigur. Chiar mi-am notat la un moment dat faptul că acestei cărți îi lipsește un indice de nume, având în vedere faptul că bogăția referențială, pe lângă că este de-a dreptul intimidantă, nu poate fi ținută în frâu, ca să spun așa, și ar trebui sistematizată într-un fel anume. Ca să dau un exemplu concret, dacă aș fi avut un astfel de indice aș fi ajuns cu ușurință la pasajele din care vreau să citez. Altminteri, vorba lui Radu, cu memoria mea catastrofală nu reușesc decât să amintesc destul de aproximativ despre anumite lucruri, cum ar fi cel cu insulina, dulceața și poezia.

Citind paginile astea ai certitudinea că în loc de o carte ai deschis o poartă magică, un portal fantasmatic care îți dă voie să pătrunzi pe teritoriul seducător al literaturii. Ești lăsat, cu o la fel de dezarmantă generozitate – fiindcă te miri că într-un ocean al Răului mai există mici insule ale Binelui – să trăiești acolo, să interacționezi cu scriitorii, să ai impresia că realmente vorbești cu ei, chiar dacă unii se află demult pe tărâmul umbrelor, ca într-un muzeu al figurilor de ceară unde, după miezul nopții (când e cel mai bine să citești jurnalul lui Radu), toate personajele revin la viață.

Mi se întâmplă rar să depășesc o sută de pagini citite într-o zi, fiindcă dacă o fac ceva se cabrează în mintea mea, iar rețelele neuronale îmi transmit un semnal imperativ că e nevoie de un respiro, de o refacere a energiilor vitale. Creierul și-a primit drogul și o supradoză poate fi oricând letală. Nu a fost cazul și aici, fiindcă prima doză de jurnal a fost una dublă decât în mod obișnuit, ceea ce înseamnă ori că m-am supus unui exercițiu de exterminare a unei cantități considerabile de neuroni – fiindcă atâta fericire & durere sunt greu de suportat – ori că am trăit o experiență inedită de asimilare a materiei diaristico-literare asigurând echilibrul cu ajutorul injecțiilor periodice cu insulină poetică. Spun asta pentru că, dincolo de notațiile zilnice obișnuite, jurnalul lui Radu e luminat de la un capăt la celălalt de o rețea scânteietoare de poezie. E ca și cum ai privi spectacolul fantastic al fulgerelor în timpul unei nopți furtunoase la tropice.

Există emoții mărturisite cu o sinceritate care îmi amintește de un fragment din primul Dream Song din seria celor 77 pentru care Berryman a luat un binemeritat Pulitzer: I don’t see how Henry, pried/ open for all the world to see, survived”. Exact așa este și în acest jurnal: Nu înțeleg cum (Radu), despicat/ larg ca să vadă toată lumea, a supraviețuit. În fața unui asemenea exercițiu autoflagelant, din pudoare și dintr-un fel de respect subînțeles, n-am putut rezista și am dat mai departe pagină după pagină, fiindcă cine sunt eu (un mare adictiv, adică) să refuz un asemenea dulce drog doar pentru câteva pauze (inutile, în fond) de rehidratare emoțională. O știm asta, dar puțini o recunosc, anume că unele informații sunt devastatoare pentru firile empatice și ultrasensibile. Iar lectura nu poate fi întreruptă decât în momentul în care mașinăria corpului face un shutdown temporar pentru a evita alte consecințe.

Aș putea spune multe despre călătoriile epuizante (de „intelectual care freacă menta”, aș adăuga ironic, evident), despre nopțile albe, despre orele furtive de somn, despre literatura scrisă la MAC-ul argintiu (pe care l-am văzut într-o poză postată de Radu pe Facebook), despre lucrul la „Transparența” sau la „Psalmi” prin cafenele, aeroporturi, trenuri, restaurante, hoteluri și așa mai departe, despre alergătura epuizantă pe la târgurile de carte de la noi sau de prin toată Europa, despre politică, proteste, mișcarea „Vă vedem din Sibiu”, despre poezie & poeți, despre prietenie, vacanțe izbăvitoare, seri liniștite alături de un Sebastian inteligent și emițător de aforisme indelebile, despre dezamăgiri, singurătate, speranță, credință, devotament, sacrificiu și memorie. Aș putea, dar nu o fac, fiindcă trebuie să descoperiți singuri toate astea în acest jurnal de o densitate care-i însutește, cu fiecare pagină, masa critică. Te miri la un moment dat că mai poți ține cartea în mâini.

Jurnalul lui Radu, deși vorbește dureros despre moarte, mustește de viață, fiindcă ce altceva este literatura decât o rampă de pe care sunt lansate în spațiul neuronal & oniric figuri luminoase, „intelectuali care au frecat menta” și care ne-au lăsat pagini luminoase de poezie, de proză, de materie vie și adictibilă. Se vorbește despre unele dintre aceste figuri luminoase, cum este bunăoară Mircea Ivănescu, la timpul trecut, de parcă ar fi murit. Adevărul este că ei trăiesc în continuare într-o dimensiune despre care afirmăm că ne este și că ne va rămâne de-a pururi intangibilă și necunoscută. De fapt, această dimensiune se află mai aproape decât credem. E aici, lângă noi, fiindcă e suficient să ne întindem lianele gândurilor sau să ne activăm nervul poetic ca să pătrundem în ea. „Tot ce se strânge în creier e literatură” spune Radu undeva. Iar eu aș traduce astfel: „Tot ce se strânge în creier e vis și poezie”.

Citind jurnalul „Răul” am simțit Binele pretutindeni. Iar acest Bine va fi cu atât mai valoros cu cât vom investi în el, riscând sublim, ca într-o monedă virtuală, rezervele noastre de poezie, de umanism și de empatie. Prin perseverență, curaj, onestitate și sacrificiu Radu ne-a demonstrat că Răul poate fi, dacă nu învins definitiv, cel puțin stopat. Iar la final, chiar dacă ești stăpânit de senzații tulburi, există speranța că nimic nu e zadarnic, fiindcă „tot jurnalul ăsta, toată literatura asta: un manual despre cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit”.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.