Judecând după indiferența cu care a fost tratată cronica precedentă, la romanul lui George Saunders, aș putea trage concluzia că nu vă plac recenziile negative. În mare parte atitudinea asta poate fi justificată, mai ales că nici mie nu-mi place să le scriu. Vestea tristă este că nu toate cărțile sunt bune, chiar dacă acestea sunt lăudate worldwide, apar la edituri prestigioase și iau premii fantastice. Am deja suficientă maturitate încât să nu mă mai las amăgit de sclipiciuri comerciale și de informații ditirambice. Nu așa ar trebui evaluată o carte sau, în orice caz, nu în funcție de cât de frumos arată coperta. Unii își mai bagă nasul și în conținut, iar acolo lucrurile nu sunt întotdeauna în regulă.

Firește că gusturile nu se discută. Ceea ce vă place vouă s-ar putea să nu-mi placă mie și invers. E dreptul fiecăruia să viseze potrivit propriilor preferințe sau după falacioasele fantasme literare care se găsesc pe orice tarabă. Aici lucrurile sunt nenegociabile. Așa cum nenegociabil rămâne felul în care aleg să scriu despre o carte sau alta.

Nici astăzi nu am vești tocmai bune. Poate că așa a fost să fie, adică să încep anul literar cu o tentă negativă (nu că în celelalte lucrurile ar sta altfel). V-am spus cândva că-mi place să mai scormonesc prin bibliotecă după cărți care mi-au alunecat din mână și au sfârșit prin a fi uitate undeva, într-un colț de raft. Chiar dacă au fost publicate cu ani în urmă, cred că merită să le readucem în atenție și să vedem dacă literatura propusă acolo a făcut față trecerii timpului.

De data asta am ales volumul „Aleargă”, de Ana Maria Sandu, apărut la Editura Polirom în 2013. Am mai scris despre o carte a Anei Maria Sandu – „Mama îmi spune că am o viață frumoasă”, apărută în 2019 tot la Editura Polirom –, cronica de atunci fiind una pozitivă, pe alocuri chiar entuziastă dacă-mi aduc bine aminte. Sigur că n-am primit niciun feed-back, fiindcă na, cine sunt eu să am pretenții să fiu luat în seamă de autori care au deja o celebritate solidă, nedemolabilă și de neatins? Oricum ar fi, îmi văd de treabă în continuare și scriu, sper eu fără rest, despre cărți care-mi plac sau nu, fiindcă asta e soarta pe care mi-am ales-o: aceea de „amator de critică” încarcerat într-o încăpere care îmi e și birou, și bibliotecă, și spațiu pentru meditații sapiențiale ori poetice.

„Aleargă” nu este o carte proastă. E doar una pasabilă, pe care după ce o citești o uiți imediat sau o plasezi la „și altele”. E o confesiune standard, în genul Laviniei Braniște, un flash intelectual agreabil, un orgasm emoțional de nivel mediu. M-am întrebat mereu de ce se scriu astfel de cărți fără miză, despre care care îți dai seama din start că nu vor lăsa nicio urmă în literatura contemporană, necum în cea universală. N-am reușit să-mi dau un răspuns, așa cum nu mi-am putut răspunde la întrebarea de ce sunt publicate astfel de cărți și, mai mult, de ce ni se arată ca fiind volume cu greutate, cu spectru divers, cu personalitate, cu nerv livresc? Pentru că nu sunt, e limpede pentru oricine judecă onest.

Ana Maria Sandu ne servește cu parcinomie o porție de realitate într-un așa zis roman subțire ca o foiță de țigară. Nu e vorbă, că ar fi putut fi și mai subțire, dacă fontul folosit n-ar fi fost unul supradimensionat. De-asta mi-am și permis, după câteva decenii, să citesc o carte fără ochelari.

Dar ce este această realitate? O femeie care se simte tot mai singură, mai izolată, mai dezamăgită în lumea asta largă și rea, haotică și alienată. Sigur că relatarea e făcută cu talent, cu angrenaje fine de seducție, cu citate din Paul Auster sau cu trimiteri la Mario Vargas Llosa, ceea ce arată că autoarea posedă argumente solide pentru genul ăsta de confesiune. Sunt și plojeuri paseiste într-o perioadă „fericită”, când făcea excursii în fosta RDG, chestie care nu era la îndemâna oricui. Avem, de asemenea, minunate intarsii poetice. Cu toate astea, nu e nimic din ceea ce nu pot vedea zi de zi plecând prin oraș sau ascultând, la o bere, povestea tristă a unui vechi prieten. Emoția care ar trebui să i se transmită cititorului este estompată tocmai de această realitate despre care știm în egală măsură că există și că nu există, fiindcă povestea protagonistei poate s-a petrecut în realitate, ori poate că nu.

Eu, cititorul, n-am de unde să știu asta și e bine că nu știu. Ceea ce știu însă este că între poveste și realitatea dată mie zi de zi nu e nicio deosebire. Practic mi se livrează un documentar și la felul unu, și la felul doi, dar și la desert, ceea ce e un exces oricum ai privi situația. Sfârșești prin a ți se apleca de la atâta realitate sau de la atâta tristețe metafizică, poetică sau nonpoetică, autentică sau nonautentică. Între realitatea din carte și cea de afară nu există niciun filtru. E un joc în genul what you see is what you get. Iar eu refuz să fac parte din jocul ăsta.

Refuz fiindcă nu vreau să alerg bezmetic într-o realitate livrescă pe care o pot găsi fără efort ieșind la colțul străzii. Dimpotrivă, vreau să evadez din această realitate, să alerg cât mă țin picioarele ca să mă îndepărtez de ea. Vreau să fiu mințit și să fiu conștient că sunt mințit, dar cu toate astea să accept minciuna povestită frumos ca pe cel mai autentic și mai pur adevăr. Asta deoarece citind o carte vreau să mă simt ca la cinematograf. Și nu vreau să văd un documentar despre o femeie care-și cercetează zilnic mușchii abdominali și se plânge că e nefericită din cauze neclare. Vreau ca între realitatea de pe ecran și realitatea din sala de cinematograf să existe acel filtru care adaugă o magie tragică imaginilor de pe ecran. Altminteri, îmi vreau banii pe bilet înapoi, deoarece am văzut cu totul altceva decât ce era anunțat pe afiș.

Este, așa cum spuneam, un text bine scris, aproape un poem în proză cu accente autobiografice, dar de o înduioșătoare banalitate, lipsit de miză narativă, cu multe cogitări fără substanță, provocate îndeosebi de contactul dur cu exteriorul, de coliziunea dintre autoreferențialul sfios și mundanul agresiv. În fond, din asta e compusă existența unui om, iar conflictul interior-exterior, nemediat de o altă voință, superioară cu necesitate, deși nu neapărat divină, va provoca mereu angoase citadine, aprehensiuni sapiențiale și tot felul de neliniști bacoviene.

Sigur că precizarea din finalul cărții, care ne lămurește cu privire la conținut, anume că este un „text” – plasându-se astfel în afara canonului speciilor literare – are importanța ei. Doar că autoarea mi-a dat tot timpul senzația că și-a cenzurat potențialul, că a ezitat între a face o confesiune totală sau a scrie o compunere în genul „ce-am făcut în vacanță”, că nu a avut curaj să meargă mai departe  și să spargă cu pikhamerele talentului incontestabil în căutarea unui filon romanesc mult mai credibil dacă ar fi fost exploatat în forma asta, fie ea și canonică. Ar fi căpătat consistență, substanță narativă, efect livresc. Așa, rămâne doar osatura unei lucrări – sau a unui „text” – fără musculatură prozastică, în ciuda antrenamentului intens și travaliului febril din timpul „alergării” textuale.

Sunt, în acest „text”, mai multe promisiuni decât certitudini. Deși, stilistic vorbind, lucrurile stau impecabil, lipsa anvergurii denotă nerăbdare, lipsă de suflu și o prea mare încredere în ideea de experiment. Or, e limpede că nu avem de-a face cu un experiment. E doar o confesiune, un jurnal limitat, scris probabil când dezorientarea și neliniștea au înclinat balanța vieții înspre o interioritate complet retractilă față de agresiunile exteriorului. Această retragere strategică a ambasadelor din regatele diverselor realități virtuale la care ar fi putut fi expusă a dus la un fel de exagerare a camuflării și la o ascuțire a simțului defensiv.

Dacă e să privim pe termen lung, acest gen de luptă cu accente vădite de egoism sentimental poate duce la o sălbăticire a simțurilor în raport cu realitatea. Sigur că există mereu agenți exteriori care ne afumă vizuinile (sau viziunile). Dar să ieși – obligat astfel fiind – doar pentru a „alerga” fără un scop precis, doar de amorul artei, cam cum a făcut Forrest Gump, e totuși cam puțin. Miza suferă în permanență, ca și cartea, de altfel, care până la urmă e condamnată să rămână suplă, inconsistentă și doar parțial realizată.     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.