Ca și în cazul lui Ioșca, am amânat cât am putut să citesc cel mai recent roman al lui Cristian Fulaș, Specii (Editura Polirom, 2023). Nu am făcut-o ca să mă repliez după ce vor fi apărut în spațiul public primele impresii sau ca să-mi calibrez opiniile după vocile avizate – și deci mult mai pricepute decât a mea – care și-au exprimat părerea despre carte. Nu sunt genul de amator de critică predispus la asemenea tertipuri.
Mărturisesc dintru început că am luat cartea din bibliotecă păstrând undeva, în cotlonul aparatului cognitiv, o prejudecată. De altfel, Cristian Fulaș mă avertizase încă înainte de apariția romanului că a scris ceva complet diferit față de ceea ce ne livrase anterior. Am ridicat atunci din sprâncene și m-am întrebat: ei, ce poate fi atât de diferit? Fulaș e Fulaș, n-are cum să se schimbe radical, peste noapte.
Am amânat lectura fiindcă am avut nevoie de o pauză de gândire, de un relache emoțional care să-mi permită o detașare după ce scrisesem elogios despre Ioșca. Nu voiam să mi se pună eticheta de groupie, fiindcă detest o asemenea postură. Entuziasmele mele sunt totuși sincere, sau măcar am pretenția că lucrurile se păstrează într-un anumit echilibru, în ciuda subiectivismelor de tot felul.
Și m-am mai întrebat: ce poate să mai urmeze după Ioșca? Prejudecata era legată de faptul că 1. succesul romanului Ioșca va umbri orice carte apărută după; 2. politicul maculează, indiferent de onestitatea autorului – deci există un risc; și 3. ce mai poți face în această specie romanescă din moment ce ai predecesori străluciți precum Marin Preda, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Radu Aldulescu & so on. Toate datele în acest punct îi erau întru câtva defavorabile lui Cristian Fulaș.
Și totuși, omul și-a asumat toate riscurile și a mers încăpățânat până la capăt. Și nu a făcut-o, cum se zice, la plesneală. Probabil că și-a făcut socoteala în felul următor: orice s-ar întâmpla, trebuie să scriu cartea asta. Și a scris-o surprinzător de bine, cel puțin pentru mine, care eram aproape convins că romanele precedente i-au conturat deja lui Fulaș profilul de romancier. Ca reușită stilistică este cel puțin la nivelul lui Ioșca. În ceea ce privește tema, este limpede că Fulaș a pariat – riscant, cum spuneam – pe calul câștigător, chiar dacă acesta nu se afla printre favoriți.
Se poate face un studiu de caz pornind de la întrebarea: cum e posibil să scrii, unul după celălalt, două romane atât de bune? Adică, să cugetăm un pic gândindu-ne la modelele anterioare: orice scriitor, că e mare sau nu, scoate un roman de succes, după care, în mod natural, se relaxează și vine, după 2-3 ani, cu un alt roman socotit de tranziție. Fulaș iese din schema asta și se încăpățânează să rămână un sceptic original. Ei și, mi-l imaginez spunând, ce dacă ăia dinaintea mea au făcut și-au dres? Eu sunt eu, merg pe drumul meu.
Specii este un roman enervant. Nu în sensul că e plictisitor și-ți vine să-l arunci cât colo după câteva pagini, ci pentru că-ți alimentează violent energiile latente ale revoltei. Văzând ce se întâmplă în lumea imaginată de Fulaș ai senzația că mecanismul a ajuns în punctul maximum de tensiune și că ruperea lui este iminentă. Iar singura metodă de defulare este strigătul, urletul incontinent, furia dezlănțuită. Îți vine să o pui de-o manifestație, să agiți apele pe rețelele de socializare, să-ți detonezi mânia, să-ți reactivezi bavardajul politic, fie și așa, lipsit de substanță. Să faci ceva, fiindcă altfel nu se mai poate!
Încă de la început realizezi impostura. E o lume reală, dar falsă până-n măduva spinării. Un angrenaj uman abuziv, cinic, lipsit de un liminar bun simț. Totul pare simulat, iar bătăliile sunt purtate pe un câmp de luptă aparent real, dar unde totul e butaforie. Armele sunt imitații perfect credibile, ca în filme. Decorul e din carton, doar de fațadă. Impresia permanentă este de contrafăcut, de fals, deși vilele, mașinile, banii, glamour-ul etc. există, sunt palpabile, au consistență, pot fi, după caz, admirate sau disprețuite ca într-un muzeu al decadenței în care dioramele prind viață și ne arată, finalmente, ceea ce până acum exista doar în imaginația noastră.
Pe câmpul (politic) de luptă imaginat de Fulaș e mereu o liniște suspectă. Unii se mai împiedică, alții își mai zdrelesc genunchii, lumea se mai înjură, se mai amenință, însă la sfârșitul zilei, ca după o partidă de paintball corporatist, toți combatanții se bat pe burtă, comentează frenetic și se duc la o bere – a se citi se întâlnesc la party-uri de fițe, acolo unde lumpenii, muritorii de rând, nu au acces decât în visurile lor sau conjunctural, după ce sunt recrutați, cu un scop precis, de barosanii aflați în umbră.
Adevăratul câmp de luptă, adică zona unde se consumă viața cu adevărat reală iar confruntarea cu un inamic nevăzut este de-a dreptul sângeroasă, ei bine, acolo se întâmplă de fapt adevărata dramă. Oamenii obișnuiți, cei care nu contează în ochii politicienilor decât o dată la patru ani (poate nici atunci), plătesc cu adevărat, de multe ori cu viața, pentru jocurile politice, mânăriile, aranjamentele nesfârșite, înțelegerile oneroase, sinecurile și afacerile de multe ori veroase. Dintre ei, indivizii comuni, se aleg întotdeauna, cu mici excepții, victimele. Doar câmpul lor de luptă este întotdeauna – deși duc un război numai cu viața – presărat cu cadavre, cu răniți în care abia mai pâlpâie viața, cu oameni care nu înțeleg de ce li se întâmplă ce li se întâmplă și de ce doar ei trebuie să plătească prețul.
O regulă nescrisă a democrației originale va spune mereu că, mai devreme sau mai târziu, orice ins, grup de interese sau partid ajuns la guvernare își vor apăra cu ferocitate propriile interese și se vor folosi de orice mijloace pentru a-și păstra privilegiile. Mai mult decât atât, nu vor ezita, în acest scop, să ia decizii aberante, impopulare, invocând principiile democrației, stabilitatea țării, interesul național, programul de guvernare etc. Corolar: orice om politic cocoțat în vârful piramidei, orice partid politic ajuns la putere – vor sfârși prin a se întoarce împotriva propriului popor, contra celor cărora le-au promis bunăstarea și pe care îi privesc ca pe o simplă masă de manevră, lumpeni ușor de manipulat și de amăgit cu o sticlă de ulei, un kil de mălai și o găleată cu sigla partidului.
Totul în numele unei ecuații simple: promisiunile la ei, puterea și banii la noi. Corolar: să tragem tare cât suntem sus, să ne îmbogățim rapid, să luăm, apelând la orice mijloace, tot ce se poate lua. Și chiar dacă mai există câte unul care alunecă pe coaja de banană a justiției și-și zdrelește genunchii, stă la bulău un an jumate și e ca și cum ar face o armată ușoară, un cantonament prelungit, cu regim special. Mai scrie o carte, mai ține conferințe pe teme de moralitate celorlalți deținuți (ipocrizia supremă!) mai lucrează într-un atelier având patalamaua de inginer valabil universală, după care se întoarce la averea intactă și trăiește bine mersi împreună cu urmașii urmașilor lor până în vecii vecilor amin!
Citind cartea lui Fulaș mi-am imaginat la un moment dat cum coboară din cer linia incandescentă a unui laser, penetrând stratul albicios al norilor și colorându-l cu un roșu-rozaliu diafan. Manevrat de un mecanism celest nevăzut, laserul se deplasează cu rapiditate, tăind ca după un șablon, la perfecție, granițele României. Când treaba e încheiată, raza incandescentă se retrage brusc, iar bucata imensă de pământ se desprinde din întregul continentului și se prăbușește, însoțită de un nor apocaliptic, în hăul primordial.
Imaginea asta poate simboliza ceea ce se întâmplă atât (imaginar) în romanul lui Fulaș, dar și (în realitate) pe acest pământ numit România. Un pământ pe care trăiesc laolaltă, dar mereu separat, oameni cumsecade și canalii perfecte. Cristian Fulaș se pricepe de minune să mânuiască acel laser și să ne creeze senzația că singura soluție igienică pentru eradicarea răului este să prăbușească în neant, până la nivel identitar, întreaga societate românească. Asta pentru a mai avea o șansă de a renaște ca națiune. Altminteri, răul are rădăcini atât de adânci încât, în lipsa unei incizii (și decizii) radicale, nu se mai poate face nimic.
Lumea lui Fulaș din Specii este nu doar profund coruptă, ci își trăiește visul de putere și de bogăție convinsă fiind că este cea mai bună dintre lumile posibile. Nu o dată am auzit sintagma mod de viață, cu varianta modul nostru de viață. Modul lor de viață, al corupților, este acesta. E în natura lor să gândească și să trăiască astfel. Ceea ce e mai rău este că îi contaminează cu ușurință pe cei din jur, adică cei care mai păstrau până la un moment dat o spoială de moralitate. Oameni inteligenți, rafinați, citiți, cu un important background cultural și cu certe veleități intelectuale, cad în plasa parvenitismului, corupți brusc de puterea absorbantă, empireu al deșertăciunii, al setei de putere și al banului.
Metamorfoza acestor indivizi, ariviști garnisiți cu updateuri moderne, având la purtător cele mai sofisticate și de ultimă oră gadgeturi, este spectaculoasă. Totuși, în ciuda imaginii perfecte pe care o afișează, de oameni care s-au ajuns, rămân în esență tot un fel de Dinu Păturică. Iar clasa politică, mișcându-și deloc haotic tentaculele, ci ordonat și la ordin, este mereu contaminată și contaminantă. Ridicolul ei se păstrează emblematic, așa cum emblematică rămâne în Specii imaginea prim-ministrului lovit de balbism și suferind de sindromul colonului iritat. Este, până la urmă, întruchiparea impostorului perfect.
Nicio clipă nu am uitat însă, în timp ce citeam cartea lui Cristian Fulaș, că această clasă politică, așa ridicolă și caricaturizată cum o vedem, este sagace și periculoasă. Ca un varan de Komodo, mai întâi te adulmecă, apoi înaintează lent, iar când se află la distanța potrivită te scuipă și revine mai târziu ca să vadă dacă bateriile letale din spută și-au făcut efectul.
Toate astea – și mai mult decât atât – le puteți găsi în romanul lui Cristian Fulaș, Specii. Avem personaje, întâmplări, fir epic, drame, frământări, violență, jocuri de putere și așa mai departe. Una peste alta, însă, Specii reprezintă un avertisment. O carte care îți lasă un frison și care îți poate deschide ochii asupra unui fapt în esență simplu: nimic nu este ceea ce pare a fi. La finalul zilei tu rămâi cu sărăcia, iar ei cu banii, indiferent de culoarea politică. Trebuie doar să caști ochii și să vezi ce se întâmplă cu adevărat în jurul tău. Specii te poate învăța cum să faci asta.
