Spuneam în recenzia la cel mai recent volum al Norei Iuga („Hipodrom”, Editura Polirom, 2020) că rețeta acestei cărți este întru câtva similară cu aceea folosită la romanul „Săpunul lui Leopold Bloom”, chiar dacă amprenta joyceană se face mai puțin simțită în „Hipodrom”. Înainte de a trece însă la analiza propriu-zisă trebuie făcute câteva precizări.

De mai multă vreme am în cap ideea asta, anume de a încerca să readuc în atenția publicului cărți intrate într-un con de umbră. Am în bibliotecă multe astfel de volume, care au însemnat ceva la apariția lor – fie că vorbim de un debut reușit, fie că avem în vedere cartea unui scriitor consacrat – însă despre care nu prea se mai spune nimic în prezent. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu am intenția de a „resuscita” aceste cărți (fiindcă multe dintre ele nu au nevoie de așa ceva), ci de a le da un mic push-up și de a le scoate din amorțeală.

Ideea de bază este că se scrie și se publică foarte mult. De la an la an avem un volum tot mai mare de romane și de cărți de poezie, iar în condițiile astea e greu de ținut pasul pentru oricine vrea să le comenteze. Nu vorbesc aici de critică aplicată. E vorba, dacă vreți și-mi admiteți acest barbarism, de bloggăreală. Genul acesta de critică poate să pescuiască volume care scapă prin plasa cu ochiuri tot mai largi a criticii profesioniste. În fond, poate că asta și este menirea unui blogger: să aducă sau să readucă în atenție volume mai noi sau mai vechi.

M-am hotărât să pornesc rubrica „Amator de critică” deoarece am constatat că există cărți publicate acum doi sau trei ani despre care nu se mai spune absolut nimic. Nu mai vorbesc de cele apărute acum 15, 20 sau 30 de ani. Multe dintre ele sunt considerate relicve, iar autorii lor, majoritatea în viață, niște „depășiți”. Cărți clasate, cărți aruncate în tomberonul literaturii, cărți care pot fi găsite prin anticariate la prețuri insignifiante, mai ieftine decât revistele „Cinema” sau „Sportul” din anii ’70. Sper că sunteți în asentimentul meu când spun că aceste volume ar merita o soartă mai bună. La fel și autorii lor.

Sigur, când vorbim despre Nora Iuga nu putem afirma că este o scriitoare ieșită din luminile rampei. Dimpotrivă, „Fetița cu o mie de riduri” se bucură în prezent de o binemeritată atenție, atât din partea publicului, cât și din cea a criticii. Nora Iuga este o excepție fericită. Nu toate cărțile ei se mai află însă, din păcate, în centrul atenției. S-ar putea spune că romanul autobiografic „Hipodrom” aproape că a înghițit, cu aerul lui testamentar, toată proza de dinainte. Ar fi însă un neadevăr. Volumele Norei Iuga au, fiecare în parte, ceva de spus. Poate că în toată această masă literară lucrurile se mai întrepătrund, mai ales că toată opera despre care vorbim are, cum spuneam, un important filon autoreferențial. Există însă diferențe decisive, care particularizează fiecare carte semnată de Nora Iuga, fie că vorbim de proză, jurnal sau poezie.

De aceea cred că, de fiecare dată când recitesc o carte, sunt curios să văd dacă subiectul ei „ține” și în prezent, dacă își păstrează prospețimea sau dacă, dimpotrivă, peste paginile ei s-a așezat praful. Gândindu-mă, spre exemplu, la entuziasmele adolescenței, privesc (și recitesc) cu mefiență unele cărți. În cazul contrar, romane care mi-au displăcut în tinerețe s-ar putea să-mi provoace neașteptate satisfacții estetice.

Cred că am citit „Săpunul lui Leopold Bloom” chiar în anul publicării ediției a doua la Editura Polirom, adică în 2007. Prima ediție, apărută în 1993 la Cartea Românească, a primit în același an Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Interesant mi se pare un alt amănunt: cartea a fost scrisă între septembrie 1986 – octombrie 1989. De ce nu a apărut chiar în toamna lui 1989 este evident, dar de ce a fost nevoie să treacă mai mult de trei ani până la publicarea ei, ăsta rămâne, cel puțin pentru mine, un mister.

După primele zeci de pagini m-am întrebat intrigat: dar unde este de fapt romanul? În fragmentele scoase în evidență cu caractere italice, care par să cuprindă regurgitări ale unei memorii încărcate de vinovății și nostalgie, sau în celălalt fir, mustind de autenticism, al narațiunii, în care Nora Iuga face un superb și periculos exercițiu de proză autoreferențială? Superb deoarece conține un seducător filon poetic, periculos fiindcă avem de-a face cu acel gen de confesiune totală, care merge până la linia fină dintre solilocviu și mărturisire.

Piruetele narative ale Norei Iuga evită cu eleganță căderea în vulgar, chiar și când vine vorba despre „secrete” de familie. Nu puține sunt momentele în care se aude scrâșnetul unor nemulțumiri la adresa soțului, poetul George Almosnino, un om discret până la limita suportabilității, a cărui viață este grevată de starea precară de sănătate și de această particularitate, care în ziua de azi l-ar face un ciudat, anume aceea de a fi un om retras până aproape de disoluția oricărei legături sociale. Doar prezența (deși la fel de discretă în roman) unuia dintre cei mai constanți prieteni ai familiei, poetul Constantin Abăluță, pare că mai potențează firul unei vieți picate parcă într-un clarobscur nespectaculos și dramatic.

Nora Iuga nu scrie o literatură ușor asimilabilă. Lectura unui astfel de roman nu e o bagatelă, mai cu seamă că pe linia narativă se mențin, aproape umăr la umăr, celebrele personaje ale lui Joyce, Stephen Dedalus și Leopold Bloom. Lucrul ăsta face și mai complicată misiunea cititorului, a cărui atenție distributivă trebuie să fie în permanență în alertă. Salturile temporale, varietatea stilistică, ironia, cameleonicele voci narative, sunt elemente pe care Nora Iuga le-a preluat de la Joyce, le-a aruncat în creuzetul propriului stil, a adăugat o poțiune poetică, din toate astea rezultând un roman-experiment foarte personal și, cel mai important, cu amprentă. Și nu este vorba de amprenta joyceană, ci de o amprentă proprie, inconfundabilă, plină de originalitate, care poate fi regăsită și în „Hipodrom”.

„Săpunul lui Leopold Bloom” nu numai că a rezistat timpului, ci este un roman care trebuie redescoperit. Aș afirma, fără să risc, că ar trebui vândut la pachet cu „Hipodrom”, fiindcă stilurile se întrepătrund, de la evocare la dicteu, de la confesiune la poetic, de la solilocviu la frapanta sinceritate. Sigur, un astfel de roman ar putea dezamăgi un campion al lecturilor „ușoare”. Nu e o aventură livrescă în după-amiaza unei zile de vacanță. Acest roman nu se „citește ușor”. Dimpotrivă, are suficiente elemente de dificultate încât să te exaspereze și să te încânte deopotrivă.

Dar dacă ai răbdare să treci peste zonele dificile vei fi răsplătit înzecit, deoarece vei descoperi la tot pasul tot felul de delicii livrești. Chiar și admițând că personajele își duc cumva existența sub clopotul de sticlă al influențelor venite dinspre celebrul „Ulysses” al lui Joyce, nu poți ignora niciun moment acea amprentă proprie, marca Nora Iuga, despre care pomeneam mai sus. E o proză fluidă, cu seducții irezistibile și nedezmățat concupiscentă.

Nu e un fel de discurs de tip Molly Bloom reloaded, ci e o proză senzuală, care își oferă corpul textual cu o oarecare parcimonie, lăsând vederii, provocator, doar părțile care stimulează imaginația. Nu se „dă” din prima, ci își flutură trena baroc a rochiei pe sub ale cărei falduri se pot ghici delicii irezistibile. E o invitație, o promisiune că, de la un moment dat, zonele interzise vederii se vor descoperi în toată splendoarea lor. Iar acest lucru nu e posibil decât într-o strictă intimitate cu „carnea” romanului, la care nu se ajunge ușor. Odată însă situați în punctul în care secretele încep să se dezvăluie, vom fi recompensați cu emoții noi și cu pagini de o extraordinară densitate.

Lubrică și insinuantă, proza din „Săpunul lui Leopold Bloom” nu pică defel în capcana vulgarului, așa cum se întâmplă la Joyce. Paginile romanului sunt mai degrabă o perpetuă amăgire, însă râvnita imagine a trupului gol rămâne doar o promisiune. El nu se va dezvălui niciodată, însă ceea ce lasă vederii ni se va părea tot timpul fascinant și provocator. Odată intrat în joc, nu poți scăpa de curiozitate, iar aceasta te va duce până la capăt. Iar la acel capăt, dacă există vreunul, nu vei găsi decât o parabolă.

Nora Iuga evită cu abilitate, ca și în poezie, să dea răspunsuri definitive. Ai zice că mai întâi lasă lucrurile să treneze, apoi le reia hotărâtă parcă să le dea un sens final, după care le eliberează din nou și tot așa. „Săpunul lui Leopold Bloob” e o apă aparent liniștită. Are înaintări îndrăznețe, dar și retrageri bruște. Pare a fi o Charybda îmblânzită, însă în fiecare moment capabilă să-și reînvie potențialul distrugător. În tot acest du-te vino prozastic, care seamănă cu apa neagră, deocamdată liniștită, pe care Charybda o trage înspre sine și o varsă ritmic, unica soluție pentru găsirea cheii romanului pare a fi revenirea în ostrovul Sirenelor. Acolo, polifonia liniilor narative seamănă cu câtecul irezistibil al Sirenelor.

Dacă vom scăpa din această amăgire și vom trece de sentința autoarei, care spune „Hotărât că nici cu această carte – habar n-am dacă o s-o duc sau nu la capăt – nu voi ajunge un mare scriitor”, atunci vom înțelege mesajul adevărat al acestei cărți complicate și seducătoare, în care apar atât figuri iconice (și tragice) precum cele ale lui Rolf Bossert, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Marius Robescu sau Mariana Marin, personaje de roman ca Stephen Dedalus sau Leopold Bloom (care își găsește aici, măcar tipologic vorbind, un alter-ego), cât și figuri caricaturale precum doamna Oprișan, Marcel Albu, Wanda, Titi Ciontea sau inenarabilul Niki Bârsan.

Unde se termină ficțiunea și unde începe realitatea, sau unde se termină realitatea și se termină ficțiunea, e greu de spus. Important este ce rămâne: „Săpunul lui Leopold Bloom” este un roman care „ține” foarte bine la 27 de ani de la apariție și va mai „ține” mult timp de acum încolo. Trebuie doar redescoperit, iar acum, odată cu apariția volumul „Hipodrom”, este cel mai bun moment să se întâmple asta. Dacă-l aveți deja în bibliotecă și nu l-ați citit încă, vă puteți declara fericiți: veți descoperi un roman foarte bun. Dacă l-ați citit deja, recitiți-l înainte de a vă aventura în „Hipodrom”. Iar dacă se întâmplă să nu-l aveți, căutați-l neîntârziat. Sunt convins că vă așteaptă cuminte pe raftul vreunui anticariat.

Nota bene: Există un singur bemol în acest roman și nu vreau să închei înainte de a-l semnala: undeva la pagina 217 personajul Titi Ciontea afirmă la un moment dat: „«La chaire est triste, helàs, j’ai lu tous les livres», spunea Baudelaire. Cine înțelege acest lucru nu mai privește cu suspiciune și dispreț tristețea poetului.” Nu știu dacă Nora Iuga a făcut asta intenționat, pentru a pune în evidență scăparea (sau ignoranța) lui Titi Ciontea. Poate că nici nu are importanță. Trebuie precizat totuși că celebrul vers nu-i aparține lui Baudelaire, ci este din poemul „Brise marine” al lui Mallarmé. Adică poetul cu același prenume ca al junelui Dedalus (Telemach), Stéphane (Mallarmé) – Stephen (Dedalus). Doar pentru conformitate.

Susține porția zilnică de literatură care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne».
Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează minimum un dolar.
Poți dona și direct în contul: RO98INGB0000999909778881 (RON)

Foto credit Nora Iuga: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nora_Iuga

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.