Auzisem destul de vag despre Boualem Sansal (născut pe 15 octombrie 1949 la Teniet el Had, în Algeria), mai precis am cules de pe internet informații sporadice despre un roman destul de lăudat la noi, „2084. Sfârșitul lumii” (Editura Humanitas Fiction, 2016), care a fost recompensat cu Marele premiu al Academiei Franceze, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este la îndemâna oricui. Cu toate astea, deși Humanitas Fiction i-a mai publicat în 2018 „Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller”, n-am citit nimic de acest autor, născut în țara de origine a lui Albert Camus, până la romanul „Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu” (Humanitas Fiction, 2020, traducere de Mădălina Ghiu).

Rău am făcut că nu am citit, fiindcă am descoperit un scriitor mai mult decât interesant, cu o abordare proumanistă și o viziune curajoasă asupra lumii postumaniste și globaliste a secolului XXI. Sunt, în sfârșit, de acord cu mesajul celor de la revista Elle de pe prima copertă, anume că „Trenul de Erlingen” este „un roman excepțional”. Sigur, sunt în dezacord cu alt mesaj de pe această copertă, transmis de Le Figaro Magazine, care afirmă că avem de-a face cu „o fabulă profetică”.

În primul rând că tot ce ține de „profetic” cred că i-ar displăcea lui Boualem Sansal însuși, iar în al doilea rând „Trenul de Erlingen” nu mi se pare deloc o fabulă, ci o acțiune curajoasă a unui scriitor care, deși născut într-o țară arabă, denunță deloc subtil derapajele islamismului și actele de terorism comise în numele lui Allah. E un teren destul de alunecos cel pe care a pășit Boualem Sansal scriind această carte și e cu atât mai mult de salutat opoziția fermă a scriitorului față de ideea de exprimare prin teroare a oricărei forme de credință religioasă.

E un roman tulburător, cu un subiect sensibil, abordat frontal prin intermediul unei așa-zise distopii (nu mi s-a părut deloc a fi o distopie). În timp ce-l citeam mi-am amintit că și Doris Lessing, în „Memoriile unei supraviețuitoare” (Editura Polirom, 2010, traducere de Mihaela Negilă) a tratat un subiect asemănător, anume o lume prăbușită în ea însăși, aflată la limita supraviețuirii, lipsită de mijloace elementare de trai, cuprinsă de anarhie și invadată de un dușman insidios, prectic nevăzut, care a produs daune ireparabile. Interesant este că atât Doris Lessing, cât și Boualem Sansal au ales să dea portavocea narativă unor femei puternice și hotărâte.

Dacă însă la Lessing chiar avem de-a face cu o distopie, la Boualem Sansal lucrurile pot fi nuanțate. Eroina acestuia, Élisabeth Potier, o profesoară ieșită la pensie după ce a predat vreme de douăzeci de ani într-un liceu dintr-o suburbie a Parisului (unitate de învățământ supranumită succesiv și foarte sugestiv „Liceul Kabul”, „Liceul celei de-a doua șanse” sau, nota bene, „Liceul Sing-Sing”) nu poate rămâne inactivă și se angajează ca profesoară particulară la o familie înstărită din orașul Bremen, Germania, pentru a avea grijă de o fetiță de unsprezece ani, dificilă, „ciclotimică”, pe nume Cornelia (alintată Nele).

Sigur că până aici nu e nimic neobișnuit, nici măcar o adiere „distopică”, însă lucrurile se complică din momentul în care Élisabeth Potier se întoarce intempestiv la Paris, după atacul de la Bataclan din 13 noiembrie 2015. Îi „mobilizează” pe Maria și Beppe (doi buni și foarte fideli prieteni, să le zicem, deși legătura dintre ei a fost inițial de altă natură) și caută împreună să se implice ca voluntari pentru ajutorarea victimelor sau urmașilor celor care au pierit în atentate. Hazardul face ca într-o seară târziu, când se întorceau de la un protest având la ei tot felul de afișe, au fost atacați de „patru tineri islamiști”. În urma altercației de pe peron, Élisabeth Potier cade pe spate, se lovește cu capul de șinele metroului și își pierde cunoștința.

Diagnosticul e destul de grav, recuperarea lentă, însă cu ajutorul medicilor și suportul emoțional al prietenilor Maria și Beppe, precum și al fiicei Léa (care e și „povestitoare” în roman), brava profesoară se face bine, dă semne că a trecut peste neplăcutul eveniment și că va reveni curând la micuța ei elevă din Germania. Doar că, în urma traumatismului, capătă o tulburare psihică bizară, care o transpune în pielea unui personaj foarte bine definit, Ute von Ebert, moștenitoarea unui imperiu financiar și industrial care trăiește într-un oraș fictiv din Germania, Erlingen.

Alter-ego-ul Élisabethei Potier construiește ceea ce putem numi o lume distopică, amenințată cu dispariția de un dușman nevăzut și tenace, care destabilizează complet viața din Erlingen. Ca și în romanul lui Doris Lessing, comunicațiile sunt întrerupte, mijloacele elementare de supraviețuire civilizată sunt suspendate și, mai mult, proviziile sunt pe sfârșite. Autoritățile anunță sosirea iminentă a unui tren salvator, a cărui capacitate se dovedește însă deficitară. Cea mai mare parte a orășelului Erlingen este, în acest fel, sortită dispariției.

Problemele morale și religioase pe care le ridică Boualem Sansal – cu ajutorul unor broderii livrești foarte sugestive și bine alese – sunt, cu tot aerul distopic al primei jumătăți a poveștii, de o strictă actualitate. Arta scriitorului constă tocmai în asta, anume că a reușit să comprime, într-o carte de doar 250 de pagini, două istorii paralele tragice care se întrepătrund și care își dau sens una celeilalte. Tandemurile astfel formate, Élisabeth Potier – Ute von Ebert și Léa – Hannah devin foarte credibile și colorează substanța romanului dându-i suspans, clarviziune și precizie.

„Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu” este o carte surprinzătoare și bine scrisă, Boualem Sansal fiind cu adevărat, cel puțin pentru mine, surpriza plăcută a acestui început de an. Fără să mai deschid alte „ferestre” prin care s-ar putea vedea imagini din carte – cele devoalate până acum sper că v-au făcut curioși – închei prin a vă recomanda romanul lui Boualem Sansal, o distopie foarte realistă (dacă-i pot spune așa) care denunță agresivitatea, crima în numele religiei, rasismul și face o pledoarie, pe o voce foarte convingătoare, pentru înțelegere, umanism și toleranță.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.