După inubliabilele „Zuleiha deschide ochii” (Editura Humanitas Fiction, 2018) și „Copiii de pe Volga” (Editura Humanitas Fiction, 2020), celebra de acum scriitoare Guzel Iahina (născută în 1977, la Kazan) revine în forță cu „Trenul spre Samarkand” (Editura Humanitas Fiction, 2021), roman al cărui centru de greutate se află tot în evocarea istorică a holocaustului comunist din fosta URSS. Ca un important element de continuitate, trebuie remarcat faptul că toate romanele Iahinei au fost traduse de Luana Schidu.

Sper că nu am comis o impietate numind holocaust hecatomba provocată de politicile de exterminare promovate de „eroii revoluției socialiste din octombrie” sau, ulterior, de măsurile inumane impuse de tătuca Stalin. Mă folosesc însă de explicația laconică din DEX, care spune la punctul 3 că holocaust mai înseamnă și „ucidere în masă din cauza unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om”.

Luînd pe rând aceste cauze, putem găsi explicația sus numitei hecatombe (care înseamnă și „grămadă de cadavre”) astfel: motivele politice se cunosc – ruperea de trecutul țarist, promisiunea unui viitor luminos, odată cu venirea comunismului, revoluția ca necesitate, nu doar ca despărțire brutală de trecut, ci și ca schimbare radicală, infinit mai brutală, a societății trecute de la o formă totalitară la alta; motivele religioase, regăsite pe alocuri și în romanul Iahinei, sunt la fel de evidente, existând o radicală incompatibilitate între noțiunile de credință religioasă și credință politică; în fine, cataclismul (a se citi genocidul din anii `20 din URSS) numit „ucidere în masă” a fost provocat, evident, de om. Deși noțiunea de „om” nu se prea poate aplica în cazul celor care au provocat marea foamete din URSS în anii 1920-1923.

Volga pare a fi epicentrul poveștilor dramatice din romanele Iahinei. Aici se află un important nod al suferinței, din care pleacă, la mii de verste depărtare, ca undele ucigașe ale unui cutremur devastator, sforile nevăzute ale suferinței, ale deznădejdii și ale morții. Din Kazan (localitatea de baștină a scriitoarei) și până în terra mirabilis numit Turkestan (acolo unde se găsesc, ca în poveștile Șeherezadei, munți de pilaf și struguri din care te poți sătura doar dacă mănânci o singură boabă) sunt patru mii de verste. Acesta este traseul pe care „ghirlanda” (trenul sanitar) condus de combatantul forțelor civile de tineret Deev, trebuia să-l parcurgă având la bord 500 de copii ai foamei.

În călătoria spre acest adevărat promised land, cu destinația exotică și parcă de neatins Samarkand, Deev urrma să aibă două mâini drepte: comisarul pentru copii Belaia – o homo sovieticus impenitentă, provocatoare și plină de bățoasă eficiență – și felcerul Bug, bătrânul om-munte iubitor de cai și de coniac franțuzesc, vechi și experimentat combatant în războaie recente sau îndepărtate.

Această echipă pestriță, încropită, avea să fie completată de bucătarul Memelea, „un băietan stângaci – „subțirel ca un vătrai și tot atât de negru”, surorile sociale, „unsprezece lucrătoare – de trei ori mai puține decât ar fi fost nevoie pentru un astfel de eșalon”, printre care se aflau o fostă cameristă, o soție de funcționar, o văduvă de preot, o croitoreasă ruinată, o țărancă bașkiră, o bibliotecară de țară și, în fine, o așa-zisă „soră de caritate”, „prințesa persană” (care s-a dovedit a fi tătară) Fatima Suleimanova, cunoscătoare de arabă, franceză și germană, cu specializarea „ihtiolog”, fostă lucrătoare la Grădina Botanică din Kazan, loc altădată mirific, dar care în 1918 (fapt real) a fost distrus de caii înfometați ai regimentului de cavalerie încartiruit acolo.

Datele, deși succinte și aparent simple, au totuși complexitatea lor. Din această adunătură Deev avea sarcina – ca un antrenor de fotbal căruia i se cere să câștige campionatul cu o formație de amatori – să creeze o echipă capabilă să ducă la îndeplinire o sarcină de viață și de moarte: transportarea la Samarkand a copiilor preluați de la centrul de primire pentru evacuați numărul 1 din Kazan, în fapt un fost „palat din granit și marmură” unde pe vremuri fusese Adunarea Nobililor. „Aici erau aduși din colțurile apropiate și îndepărtate ale Tătariei Roșii copii pe care părinții nu-i mai voiau sau nu mai puteau să-i hrănească”.

Acestea sunt, pe scurt, datele problemei din romanul Guzelei Iahina. Trenul spre Samarkand, sau „ghirlanda”, nu era nicidecum un mijloc de locomoție pe calea ferată demn de poveștile cu, să zicem, celebrul Orient Express. Era, ca și în cazul echipei lui Deev, tot o încropeală: un vagon „fost clasa întâi”, unde se aflase și o bibliotecă; un vagon care „zăcea de patru ani în fundul unui depou de locomotive”; vagonul-bucătărie, „o cutiuță strâmtă pe roți”; în fine, cinci vagoane pe care lucrătorii  de la căile ferate le numeau „ghirlanda” pentru „varietatea de culori și nuanțe”, printre care se afla și un „vagon-biserică”, destinat infirmeriei felcerului Bug.

Guzel Iahina a scris, de fapt, o epopee. Aș numi-o, încercând cam la limită să nu lezez sensibilitatea celorlalte personaje – poate la fel de importante –, epopeea lui Deev. E un poem epic de mare întindere, un poem al supraviețuirii, al morții, al curajului, al instinctelor dezlănțuite, al disperării, al speranței, al cavalerismului, al cruzimii, al deznădejdii și al voinței de a reuși. S-ar putea să fiu subiectiv și să mă înșel, însă dacă e să-mi verific autoscopic contorul emoțional, este cel mai bun roman al Iahinei.

De ce spun asta? Fiindcă nu poți să nu rămâi impresionat în fața suferinței nu doar a copiilor din „trenul spre Samarkand”, ci și mai ales în fața suferinței incredibile a unui popor pe care mărturisesc că eu însumi l-am judecat nu de puține ori greșit. Se spune că, până la un punct, suferința creează solidaritate. Odată depășită o anumită limită, omul se transformă în sălbăticiune. În Rusia anilor foametei această limită a fost cu mult depășită. Guzel Iahina a reușit să scoată la suprafață această poveste dramatică și să ne-o înfățișeze ajutată de mijloacele stilistice cu care ne-a obișnuit în romanele precedente, însă cu un plus la capitolul poeticitate a derizoriului și a mizeriei umane.

Modul în care Iahina a reușit să creeze individualități – portretele copiilor impresionează prin simplitate și acuratețe, de aici și contrastul teribil dintre suferința fizică și ideea de „îngeri” (veți vedea în carte de ce spun asta) – este remarcabil. Cred că e suficient să vă dau, spre finalul acestei cronici, câteva nume ale acestor copii, despre care autoarea ne spune, în nota de la sfârșitul cărții, că au fost inspirate din numele „unor copii ai străzii menționate în documente de arhivă și cărți de memorii”.

Înainte de asta, însă, trebuie să amintesc, pentru a vă stârni și mai mult curiozitatea, câteva episoade emblematice pentru o carte care, chiar dacă nu vă va ține atenția încordată pe toată întinderea ei (sunt multe pagini în care Iahina a poetizat, totuși, excesiv), vă vor face să înțelegeți de ce încă mai este posibil în ziua de azi să citești un roman de 469 de pagini cu sufletul la gură. Eu zic că merită, măcar pentru întâmplări precum cea în care o trupă de cazaci „iablociniști” se roagă în „vagonul-biserică” – care era practic infirmeria lui Bug –, pentru capacitatea copiilor din această infirmerie de a suferi într-o asurzitoare tăcere, pentru devotamentul infantil și aproape inconștient al lui Zagreika, pentru bunătatea aspră a lui „Mână de Fier” – care chiar conducea cu mână de fier un mare depozit de grâne – pentru solidaritatea soldaților care le-au dăruit copiilor propriile cămăși de corp, pentru înțelegerea de care a dat dovadă „tovarășul comandant” când le-a împrumutat pentru câtea ore, de la aceiași soldați, 500 de perechi de cizme, și nu în ultimul rând pentru înțelepciunea directoarei Davîdova, esențială pentru salvarea copiilor.

Toate poveștile le veți descoperi în acest poem tragic numit „Trenul spre Samarkand”. Iar dintre rândurile care curg torențial pe cele aproape cinci sute de pagini ale romanului se vor ridica privirile uimite, resemnate, pline de speranță, înfricoșate, înstrăinate, indiferente, pătimașe, stranii sau infantile ale unor copii cu nume ciudate precum Cuculina, Pip cel de Fier, Căcărează de Oaie, Grișa Cepșoară, Esia Găoază, Mână-Lungă, Gena-Igiena, Albinuța, Cuculeț Iskander, Ofelia de la Ocnă, Lesea abia Viu și încă mulți alții, adică sute de ființe, destine tragice, copii ai nimănui, înfometați, abandonați, lăsați să moară sau să trăiască, îngropați fără cruce de-a lungul liniei ferate de pe drumul spre speranță și spre viață.  

Dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.