Într-un fel nu m-a mirat faptul că Andreea Răsuceanu a primit Premiul USR la secțiunea „Cartea de proză” pentru „Vântul, duhul, suflarea” (Editura Polirom, 2020), chiar dacă pe lista scurtă s-a aflat și Ioana Pârvulescu, pe care eu o vedeam câștigătoare. Dar nu contează preferințele mele, important este că Andreea Răsuceanu și-a adăugat în portofoliu un premiu care, chiar dacă nu mai are greutatea din trecut, va rămâne pe o listă a meritelor culturale ale scriitoarei.
Că substanța romanului, cel puțin în opinia mea, contrazice opțiunea juriului (din care au făcut parte și eternii Răzvan Voncu sau Daniel Cristea-Enache), este o altă chestiune, pe care am să încerc să o abordez cât voi putea de amical în rândurile care urmează. Nu simt nevoia să mă justific, fiindcă nu am de ce – e părerea mea și atât – însă cred că în acest preambul e necesar să menționez că dacă nu-mi place o carte anume nu înseamnă că am ceva cu autorul sau că nu-mi va mai plăcea niciodată o carte a acestuia. Dimpotrivă, de fiecare dată când am scris o cronică negativă am așteptat o carte mai bună care să invalideze, cumva, impresia proastă lăsată de precedenta. Că nu s-a prea întâmplat, asta este cu totul altă poveste.
Romanul Andreei Răsuceanu are trei secțiuni cumva subsecvente precedentului său roman, „O formă de viață necunoscută” (Editura Humanitas, 2018) – spun asta deoarece, măcar geografic, prin această misterioasă localitate C., cele două cărți sunt legate ombilical. E adevărat, C.-ul nu este tocmai buricul pământului, fiind o așezare provincială cu oarece rezonanțe istorice, însă haloul de mister și patină temporală cu care autoarea l-a înzorzonat atrage, într-un mod destul de difuz, cititorul.
Citind „Vântul, duhul, suflarea” am înțeles, finalmente, de ce nu am fost capabil să scriu niciun rând despre „O formă de viață necunoscută”. Principala problemă pe care am avut-o cu aceste două cărți este că prin ele bate cu înverșunare, constant, exasperant pe alocuri, vântul, duhul și suflarea vocii narative a Andreei Răsuceanu. Indiferent cine ar vorbi, indiferent ce voce preia controlul, auzi în urechea internă tonalitatea egală, molcomă și melancolizant soporifică a autoarei.
Adevărul este că Andreei Răsuceanu îi place să-și audă propria voce narativă, altminteri nu ar fi insistat pe atâtea sute de pagini cu acest procedeu perdant. De aceea și cred că lungește frazele până la limita incomprehensibilului, altoind în permanență ceea ce ar fi trebuit să fie propoziții concise, viguroase, suple, cu alte și alte propoziții secundare pline de amănunte inutile, descrieri pline de melancolii, cum spuneam, soporifice, de amintiri îndepărtate, cu aer vetust, de analize psihologice și psihologizante, care te duc cu gândul la o improbabilă combinație de Faulkner cu Alexandru Ivasiuc. E un construct „struțocămilic” care te face să te întrebi la ce bun tot acest efort narativ complex, de o prolixitate îndoielnică, de vreme ce ar fi putut exista varianta mult simplificată a unei proze mai directe, mai în „miezul subiectului”, ca să spun așa și ca să par și eu un pic prețios.
Nu există aproape nicio diferență între vocea Iolandei și a lui M. Doar faptele prezentate adesea mult prea pe larg, precum și perspectivele, diferă. În rest, avem de-a face peste tot cu aceeași confesiune molcomă și cumva abulică, o înșiruire nesfârșită de întâmplări din al căror conținut ar fi trebuit, de fapt, extrasă esența romanului. Îndepărtând „grăsimea” textului, făcând o drastică liposucție, am fi putut ajunge mult mai lesne la partea frumoasă a lucrurilor, care există, nu e nicio îndoială în privința asta. Din păcate, această frumusețe a fost acoperită sistematic cu o zgură descriptivă toxică. Cu o mai mare atenție la revizia finală aceasta ar fi fost destul de ușor de înlăturat. Din nefericire, Andreea Răsuceanu a ales o variantă plină de prețiozități și de balast liric. Cititorul e pus în poziția detectivistică de a scoate la suprafață aceste frumuseți. Pentru asta însă e nevoie de efortul de a face în permanență un fel de minerit textual pentru a găsi filonul narativ cu adevărat valoros.
Sub „grăsimea” textului se află într-adevăr o musculatură capabilă să susțină forța motrice a romanului, însă forma are mult de suferit și este departe de a fi suplă, seducătoare, convingătoare. E nevoie de mult exercțiu mental, de mânuirea tenace a ganterelor textuale. Diferența dintre ce e la vedere și ce e ascuns în pliurile romanului este, ca imagine, cea dintre un luptător sumo și unul de kung-fu. Pentru a fi căpătat agilitatea celui din urmă, ar fi fost nevoie de subțierea drastică a textului „proustian” și de aducerea lui la o dimensiune estetică acceptabilă. E un efort de voință pe care Andreea Răsuceanu n-a fost dispusă (sau capabilă) să-l facă.
Amănuntele vin torențial, nemilos, viitura adjectivelor și a adverbelor colmatează stilul, îl sufocă, îl fac greoi și dificil de urmărit. Comparațiile, explicațiile, lămuririle curg în cascadă și ai senzația că autoarea e atât de hotărâtă să trateze exhaustiv orice subiect neînsemnat încât efectiv la un moment dat ești tentat să sari pasaje întregi, irelevante pentru adevăratul flux narativ. Cred că Andreea Răsuceanu și-a dorit o proză poetică, însă nu a reușit decât să fie plictisitor de prolixă. Nici măcar una din cele 348 de pagini ale romanului nu scapă de aceste excrescențe textuale inestetice ca niște negi pe o mână de prințesă. Enough is enough, își spune la un moment dat bietul cititor.
Sigur că temele abordate sunt dintre cele mai generoase: viața, moartea, libertatea, suferința feminină, relația mamă-fiu etc. Modalitatea de abordare folosită de Andreea Răsuceanu este, din păcate, inadecvată. Felul cum sunt tratate aceste teme (sau expuse, ca o pledoarie plină de arabescuri verbale pronunțate cu gravitate, cu elocința graseiată și stupidă a actorilor de mâna a doua care urlă crezând că astfel sunt convingători) este atât de elaborat, de pretențios și de năvalnic, încât cititorul e de-a dreptul excedat de bogăția barocă a panseurilor, a truismelor sapiențiale, a aluziilor, a elongațiilor ligamentelor narative.
E imposibil să nu observi, din poziția de cititor, încăpățânarea de-a dreptul autodistructivă a Andreei Răsuceanu, ambiția cu care a înecat efectiv porțiuni întinse ale cărții în avalanșa de epitete, adjective, adverbe, expresii, explicații și așa mai departe. N-am văzut de multă vreme la un autor o așa tenacitate în încercarea de a demonstra că, uite, sunt un scriitor adevărat, că valoarea mea e incontestabilă. Vocea autoarei sabotează pe tot parcursul romanului vocile personajelor, de unde și explicația consecventei lipse a dialogurilor. Andreea Răsuceanu vorbește, de fapt, cu ea însăși. Vocea narativă, care ar fi trebuit să fie discretă, abia perceptibilă, declamă la nesfârșit, aruncă în jur truisme, face demonstrații de virtuozitate artistico-oraculară, dă verdicte și nu obosește niciodată în temerara și inutila întreprindere de a convinge cititorul, pe cearșafuri întregi de pagini umplute compact și de-a dreptul intimidant, că avem de-a face cu o capodoperă. Din fericire, sau din nefericire, avem de-a face cu o operă literară eșuată ca un cetaceu care și-a pierdut orientarea și care a sfâșit lamentabil pe o plajă pustie. Nu e niciun pic de poezie într-o astfel de imagine. E, mai degrabă, trist.
Un mare roman, așa cum se pretinde „Vântul, duhul, suflarea”, are nevoie de mult mai multe lucruri ca să rămână „în conștiința publicului” – asta ca să folosesc și eu o expresie bombastică. Nu mai zic că un roman modern ar trebui să fie diferit stilistic față de ce se scria prin anii ’60-’70. În punctul ăsta nu e de mirare că „Vântul, duhul, suflarea” i-a plăcut atât de mult Gabrielei Adameșteanu, care a dat proba decisivă cu la fel de soporificul „Dimineață pierdută”. În loc să regăsim eventual sprinteneala estetică a unui Camil Petrescu, „Vântul, duhul, suflarea” pare mai degrabă un roman lent, bătrânicios, cu aerul prăfuit al „Dimineții pierdute” și cu estetismul elaborat și în egală măsură vetust al unui Cezar Petrescu.
Deși nu are decât o legătură tangențială cu primele două părți ale romanului, cea de-a treia parte, intitulată „Mihalachi”, luată separat, pare cea mai reușită, în ciuda faptului că tipul ăsta de evocare istorică – prezent și în „O formă de viață necunoscută” – pare în momentul de față epuizat de cărțile Doinei Ruști, care au lăsat puține zone neexplorate. Chiar dacă în această a treia parte Andreea Răsuceanu insistă cu aceeași exasperantă voce narativă, se pare că aici reușește cumva să fie mult mai convingătoare, semn că tonalitățile se suprapun peste „realitățile vremii” evocate.
Din păcate, există destule ecouri din prozele mult mai experimentatei Doina Ruști, lucru care mă face să ajung la concluzia că Andreea Răsuceanu, cu cele două romane ale ei, a devenit un fel de epigon al autoarei romanelor „Zogru” sau „Homeric”. Nu e un lucru rău până la urmă să crești, cum se spune, la umbra unui copac matur. Depinde însă cât de repede va ieși Andreea Răsuceanu la lumină, fiindcă mai devreme sau mai târziu trebuie să-și aleagă propria cale. Deocamdată nu a reușit, însă aștept cu nerăbdare momentul când acest lucru se va întâmpla, dacă se va întâmpla.
