Pare din altă viață acest an 2018 în care a apărut volumul de povestiri cu titlul insolit 360° (Editura Paralela 45, colecția de proză Avanpost), semnat de băimăreanca Anca Goja (n. 1978). Absolventă a Facultății de Științe Politice și Administrative la Universitatea  Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Anca mai publicase anterior alte două volume de proză scurtă, Zăpadă neagră și alte povestiri (Editura Tracus Arte, 2014) și Fabrica de fericire (Școala Ardeleană, 2016).

Spun că pare din altă viață anul 2018 deoarece am ajuns să separăm lucrurile și când vine vorba despre viața literară sau publicistică, fiindcă am auzit frecvent expresii însoțite de sintagme precum „înainte de pandemie” sau „după pandemie”, ca și cum ne-am referi la adevărate ere geologice sau clivaje istorice consemnate cu aceleași exprimări fixe ca „înainte de revoluție” sau „după revoluție”.

Oricum ar fi și oricât ni s-a fi schimbat viețile între timp, volumul 360° este unul care, la trei ani de la apariție (dintre care aproape doi de pandemie), încearcă să se mențină la suprafața oceanului de cărți apărute între timp. Nu știu dacă reușește – la o scurtă căutare pe internet am găsit doar pe BookHub o recenzie semnată de Nona Rapotan și apărută în aprilie anul acesta, lucru care mă face să cred că nu este totuși ieșită din circuitul interesului critic, care la noi dispare nu după trei ani, ci după aproximativ trei luni de la apariția unei cărți – și poate că nu ăsta este lucrul cu adevărat important.

Important este că 360° a trecut în primul rând prin filtrul critic al lui Cosmin Perța, când acesta coordona la Paralela 45 aparițiile scriitorilor români, iar lucrul ăsta nu poate fi decât o garanție în plus pentru calitatea acestui volum nu neapărat memorabil, ci bine scris și nu întotdeauna articulat după ceea ce ne place să numim cerințele pieței.

Sigur că există și zone ceva mai hot, cu scene de amor descrise explicit sau cu situații care clamează o apetență nu întotdeauna discretă față de stilul ceva mai ușor al producțiilor literare comerciale. Departe de acest aspect, lucrul care mi s-a părut foarte interesant este cel legat de faptul că se vede – cel puțin eu am simțit asta – că autoarea dă senzația că ea însăși este întru câtva jenată de pasajele respective. Există, în ansamblu, o retorică a bunului simț care aruncă undeva în margine aceste mici derapaje, le minimalizează și le dă un aer frivol, secundar, ca și cum Anca ar fi spus: „A trebuit s-o fac și pe-asta, deși nu prea aș fi vrut.”

Pe de altă parte, atrage un anume spirit de frondă, cu accente pe social sau pe o bine temperată propensiune către sensul moral al existenței. Personajele se trezesc, ca în vis, în diverse ipostaze, domestice sau mundane, și trebuie să se descurce în situațiile date, să facă ceva, să rezolve, să se lupte cu destinul, să iasă din masa mediocrității și a alunecării spre coșmar. Nu reușesc întotdeauna – nici nu ar fi fost sănătos pentru mesajul cărții să o facă – însă au abilitatea de a se face credibile, de a induce în mintea cititorului că existența lor nu este una inventată, o fantezie a scriitorului-demiurg care își pune cu cinism personajele în situații aproape fără ieșire. Aceste personaje au doza lor de autenticitate, inegală, ce e drept, care le face, fie și într-un scenariu minimalist, memorabile.

Sigur că există un evident clivaj între cele două părți ale volumului. Prima parte, dominată de bucăți scurte, de tipul flash fiction, are urcușuri și coborâșuri, însă reușește să atragă atenția tocmai prin acel tip de autenticitate care devine astfel o dominantă a cărții. În a doua parte, în schimb, avem și cea mai reușită parte a volumului, am numit aici cele aproape 18 pagini de jurnal intitulate Cercul prozatorilor din Vamă. E scrisă alert, emoția e bine dozată și aproape că nu contează dacă avem de-a face cu scene descrise într-un jurnal real, cu ingrediente dominant autoreferențiale, sau dacă există inserții de imaginar strecurate în interstițiile unui exercițiu diaristic banal.

Ceea ce mi se pare important la aceste pagini este că stilul fragmentat, concis, anticalofil, arată măsura talentului narativ al Ancăi Goja. Cercul prozatorilor din Vamă este cheagul, elementul coagulant care face din 360° un volum atașant, care se constituie per se în promisiunea unui, poate, viitor roman. Dacă există mulți scriitori care au făcut pasul de la poezie la proză scurtă sau roman, nu văd de ce Anca n-ar face, precum Cortazar, Truman Capote sau J.D. Salinger, saltul către o proză mai elaborată.

Spun asta bazându-mă pe complexitatea personajelor. Chiar dacă filonul autoreferențial despre care aminteam este real și tranzitează de la un capăt la celălalt volumul, cred că Anca este capabilă, fără să spun vorbe mari, să inventeze, dacă vreți, nu doar situații diverse – a dovedit-o cu asupra pe măsură în 360° – ci și să culeagă cu penseta ingeniozității personajele eligibile, care pot face față travaliului dintr-o narațiune mult mai lungă decât epicul fragmentat, aproape oniric, al cărții de față.

Dacă se va întâmpla asta, rămâne de văzut. Cert este că m-am bucurat să descopăr, chiar și la trei ani distanță de la apariție, un volum al unei autoare care nu se mai află în faza promisiunilor, dar care mai are nevoie de foarte puțin ca să devină o certitudine. Nu mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla cât de curând.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.