Simona Goșu a realizat, fără îndoială, un debut bun cu volumul de proză scurtă „Fragil” (Editura Polirom, 2020). Ecourile stârnite în presa de specialitate și nominalizările la diferite premii (cea mai recentă la Premiile Observator Cultural 2021, categoria Debut) confirmă impresia generală că această carte este una din cele mai reușite din ultimul timp.

Deși mărturisesc că nu auzisem de Simona anterior, e o certitudine totuși faptul că nu a apărut din neant în peisajul contemporan al literaturii autohtone. Trecând în urmă cu câțiva ani prin cursul de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri, aflat sub îndrumarea lui Florin Iaru și a lui Marius Chivu, publicând apoi în reviste precu Iocan, Familia sau Steaua, e limpede pentru oricine că Simona Goșu nu a ars rapid etapele și și-a pregătit acest debut cu atenția și cu migala cu care și-a și scris de altfel povestirile.

Am parcurs cartea în mai multe tranșe, nu tot timpul cu creionul în mână, așa cum procedez de obicei, deoarece pe de o parte m-am lăsat în voia lecturii – așa cum te așezi comod în fotoliu înaintea unui film bun –, iar pe de altă parte pentru că nu am vrut să stric această plăcere cu întreruperi pentru notițe, cu bombăneli, cu nemulțumiri camuflate de surâsuri îngăduitoare. N-am pornit cu prejudecăți de felul „ia să vedem domnule ce e cu cartea asta, de o laudă toată lumea”, ci am încercat să fiu, atât cât a fost omenește posibil, obiectiv.

Trebuie să mărturisesc din capul locului că mă preocupă de mai multă vreme soarta „debuturilor memorabile”. Am în bibliotecă multe cărți care au însemnat, la vremea lor, apariții „remarcabile”. În prezent nu mai vorbește aproape nimeni despre aceste volume, ele fiind bifate doar în notele biobibliografice întocmite destul de laconic în noile apariții editoriale ale autorului respectiv.

Nu știu a cui este vina în aceste cazuri: a celor care au lăudat, poate, în mod disproporționat aceste cărți, sau a celor care ar trebui să mai pomenească din când în când despre ele, fiindcă asta le este meseria? De aici și temerile mele cu privire la debutul Simonei Goșu. Nu vreau să cobesc, ca în legea lui Murphy, și să spun că ceea ce începe bine s-ar putea încheia prost, fiindcă nu cred că este cazul de față. Simona scrie într-adevăr bine, mai ales pentru o debutantă. Nu are ezitări, limbajul este bine articulat, dialogurile sunt credibile, iar acțiunea fiecărei povestiri în parte cartografiază o zonă (literară) cu adevărat fragilă. Nu e la îndemâna oricui să scrie cu atâta siguranță despre teme atât de sensibile precum cele abordate în „Fragil”.

Fiind totuși un pic mai mefient decât Marius Chivu, care nu a făcut economie de encomioane pe coperta a IV-a, am mai luat din când în când creionul în mână și am pus câte un punctuleț în dreptul fiecărei povestiri reușite sau măcar pasabile. Mi-au ieșit douăsprezece astfel de punctulețe din douăzeci posibile. Dacă ar fi fost, să zicem, un barem pentru carnetul de conducere, Simona nu ar fi luat examenul. Având în vedere faptul că ne aflăm însă pe un teren ceva mai permisiv – unde judecățile de valoare au o importantă componentă subiectivă – cred că Simona a trecut examenul, lucru care însă nu transformă această carte automat într-un „debut memorabil”. Sigur, 12 din 20 nu e un scor rău, însă din cele douăsprezece povestiri care mi-au plăcut, abia dacă pot alege două care mi s-au părut remarcabile, așa cum afirmă Marius Chivu că ar fi toate prozele scurte din această carte.

Nu cred că sunt toate remarcabile, oricât de mult mi-aș relaxa instinctul critic, așa cum nu cred că volumul reprezintă un „debut memorabil”. Poate este, să zic așa, memorabil pentru o perioadă de câteva luni sau un an. În punctul ăsta mă simt nevoit să mă opresc pentru o mică observație amicală. Cred că laudele sunt bune. Eu însumi am scris entuziast despre multe cărți care mi-au plăcut. Dacă există talent autentic – cum este și cazul Simonei Goșu – atunci nu văd de ce ar trebui să stăm încruntați și să ne spunem, mefistofelic, că nu e chiar așa, că sunt puncte slabe în schelăria oricărui debut, că promisiunile sunt vagi și așa mai departe.

Nu știu însă dacă-i folosesc unui tânăr autor sintagme precum „debut memorabil”. Mi se par nepotrivite și creează un orizont de așteptare care poate pune presiune pe o viitoare apariție editorială. Dacă nu va confirma? Dacă „debutul memorabil” a fost doar o întâmplare? Sunt scenarii posibile, iar atunci când cel care ți-a fost, într-un fel sau altul, îndrumător, îți spune că debutul tău este „memorabil”, atunci e posibil să-ți facă de fapt un deserviciu.

În cazul de față, laudele moderate mi s-ar fi părut ceva mai potrivite. În fond, Simona va merge oricum pe drumul ei și sunt convins că, dacă va alege calea echilibrului și va lăsa în urmă „debutul memorabil”, privindu-l doar ca pe o simplă etapă în cariera ei literară, atunci lucrurile vor sta bine. Dacă nu, atunci totul este posibil.

În rest, despre textele din carte ce să vă spun? Dintre cele opt care n-au primit „punctuleț” aș fi renunțat cu totul la vreo șase, care mi s-au părut neconvingătoare și care au dezechilibrat un pic balanța volumului. Poate că fără ele ar fi ieșit o carte mai concentrat valorică, mai percutantă, mai apropiată de acest verdict apăsat encomiastic „debut memorabil”. Așa, însă, nu-mi rămâne decât să remarc faptul că autoarea, din punct de vedere stilistic, are o grijă foarte mare pentru detalii. Tehnica narațiunii este una ușor de recunoscut, deoarece „camera de filmat” își mută cadrele când pe un personaj, când pe altul, iar racursiurile (foarte bine controlate, de altfel) nu fac altceva decât să schimbe perspectiva și să ne arate, din când în când, un plan general pe care Simona, prin tehnici atent deprinse, îl transformă cu adevărat într-unul cinematografic. Nu o dată m-am gândit la Julio Cortázar și la felul cum captează atenția cititorului în scenele din „Funigei”, „Autostrada din sud”, „Sănătatea celor bolnavi” sau „Domnișoara Cora”.

Simona Goșu a învățat bine aceste lecții și ne-a demonstrat o mare siguranță, cum spuneam, în mânuirea mijloacelor narative: totul e înregistrat, clasificat și urmărit cu acea atenție aproape maniacală la detaliu, ochiul din spatele obiectivului căutând cu orice preț să nu scape niciun aspect. La fel se întâmplă și în cazul observațiilor psihologice (un alt atu al cărții), acțiunea fiind de regulă construită prin acumulări treptate, cu intenția vădită de a realiza o combinație între realul de la suprafață, ca să-i spun așa, și cel de dedesubt, care ține în general de psihologia personajelor și de modul în care aceasta ne este înfățișată. Subtilitatea cu care Simona Goșu creionează portretele personajelor, îndeosebi cele ale copiilor, foarte dificil de prins în tușe scurte, o transformă pe autoare într-o promisiune certă.

Ce nu mi-a plăcut a fost alegerea pe care Simona a făcut-o în cazul personajelor-fetițe. Acestea s-au transformat într-un fel de numitor comun al cărții (sunt, aproape obositor, omniprezente) și par a fi fațetele comportamentale ale unui singur personaj-fetiță, spart parcă în cioburi de oglindă și împrăștiat în toate pliurile cărții. Recurența lor și încăpățânarea cu care Simona a căutat să ne arate că poate să pătrundă în psihologia complexă a unui copil de gen feminin (un băiețel, Mario, complexat și abulic, apare doar în povestirea finală) a contribuit la diluarea, pe alocuri, a substanței acestui volum. Pe de altă parte, remarc modul în care, pe zone scurte, sunt aduse la suprafață conflicte latente cu ajutorul unor scene aproape banale. De altfel, toată cartea e străbătută de această propensiune spre banal, însă din această forare tenace a realului ies, din când în când, la suprafață un fel de diamante încă neșlefuite, a căror strălucire sunt aproape convins că o vom vedea în cărțile viitoare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.