Am ieșit temporar din oceanul narativ al lui Proust – și implicit din sfârșitul de secol XIX al lui Swann – pentru a trage o gură de aer, nu neapărat proaspăt, din secolul XXI, acolo unde îmi făcea cu ochiul de ceva vreme un autor cu nume exotic, pe jumătate franțuzit, André Aciman, scriitor născut în 1951 în orașul Alexandria din Egipt.

Văd că Aciman a debutat destul de târziu (un păcat de moarte dacă ar fi făcut chestia asta în România), în 1995, la 44 de ani, cu un volum de memorii numit Out of Egypt. A făcut senzație însă cu romanul Call Me by Your Name, publicat în 2007 (la noi a apărut tot la Editura Polirom în 2018, în traducerea lui Cristian Ionescu, cel care îmi amintesc că a făcut o traducere „originală”, ca să nu zic îndoielnică, a altui roman celebru, The Catcher in the Rye al lui Salinger), pe când avea 56 de ani și când – insist pe tema asta fiindcă mă enervează ipocrizia lumii literare din România atunci când vine vorba de autori „trecuți de o anumită vârstă și care au debutat foarte târziu” – e cel mai probabil că la noi ar fi fost considerat „expirat” și ar fi fost ignorat.

Trebuie să mărturisesc din capul locului că n-am citit Call Me by Your Name, pur și simplu nu s-a întâmplat, cartea nu mi-a picat în mână și, chiar dacă nu sunt adeptul ideii potrivit căreia, uneori, „filmul bate cartea”, am considerat că e de ajuns să fi văzut ecranizarea regizată de Luca Guadagnino, care a primit nominalizări la Oscar și chiar a luat unul pentru cel mai bun scenariu adaptat, aproape nonagenarul James Ivory fiind merituosul laureat.

Apropos de film, mi s-au părut foarte buni Armie Hammer, Michael Stuhlbarg și mai ales foarte tânărul actor poliglot Timothée Chalamet, care a și fost de altfel nominalizat la Oscar pentru performanța sa (nu l-a luat, dar are tot timpul să o facă în viitor). Văd, de asemenea, că romanul a fost pe lista de bestseller-uri a unor prestigioase publicații precum New York Times, USA Today și Los Angeles Times. E de la sine înțeles că din acel moment cota lui André Aciman a crescut exponențial.

De aceea am avut foarte mari așteptări de la al doilea roman al lui Aciman tradus în limba română, Găsește-mă (Editura Polirom, 2020, traducere de Mihaela Ghiță), care este un sequel la Call Me by Your Name și în care reapar, firește, personajele Sami și Elio Perlman, precum și „trădătorul” Oliver. Spun că am avut mari așteptări fiindcă, deși nu am citit Call Me by Your Name, mi-am imaginat că e imposibil să se fi făcut un film atât de bun după o carte proastă.

Ei bine, m-am înșelat. Ceea ce trebuia să fie „o superbă poveste de iubire din secolul XXI”, așa cum afirmă cei de la Library Journal, a ieșit „o mare babardeală din secolul XXI”, asta ca să parafrazez și eu o parte din titlul filmului lui Radu Jude, care a luat recent Ursul de Aur la Berlinală.

Găsește-mă este probabil o carte bună pentru cei care cred că literatura este o chestie așa, ușurică, citești de plictiseală în vacanță, pe plajă sau în camera de hotel înainte de culcare. Mai bei o bere, visezi frumos, te plimbi imaginar prin Roma, Paris sau New York, deguști înfiorat scenele sexuale explicate ca la ora de anatomie de un profesot dezinhibat, te înduioșezi sau te rușinezi, după caz, iar la final îți spui: iată o carte foarte bună, care mi-a plăcut fiindcă mi-a satisfăcut gusturile estetice ralaxate din vacanță.

Recunosc imediat stilul, directețea aia specifică unei anumite specii de roman, condamnată să devină bestseller. Acuratețea detaliilor relevate cu ajutorul unor tușe textuale fugare, care fie vorba-ntre noi dau impresia de neterminat, de scris superficial, apoi combinația dintre informația foarte corect și minuțios documentată (Aciman are o diplomă de licență în literatură comparată, precum și titlul de doctor în Filologie la Harvard University, bravo lui!) și dialogul frust, lipsit de adaosuri inutile, ei bine, toate astea dau senzația că ne uităm la romanul Găsește-mă cu gura căscată ca la un parc sau ca la o grădină publică cu vegetația aranjată impecabil.

Totul e la linie, tufele sunt tunse perfect, copacii superb toaletați (nu ciuntiți ca la noi), nu există nici urmă de bălării (textuale), straturile sunt plivite cu grijă maniacală, interacțiunea dintre diferitele soiuri de plante (tot textuale) e studiată atent (ca un absolvent de literatură comparată). Și, ca să extind un pic ideea, relațiile interumane se derulează pe repede înainte, nu e timp de floricele prea multe, spațiul tipografic nu e nelimitat, așa că se trece de la una la alta fără prea multe punți de legătură, cititorul e obligat să gândească, să creeze el lipiturile, într-un exercițiu antrenant și interactiv.

Există multe shortcut-uri, așa cum îi stă bine unei proze moderne și nesofisticate, extensiile (a se citi „bălăriile”) sau explicațiile lipsesc cu desăvârșire, detaliile sunt atent dimensionate, cu stilul economicos aferent – într-un cuvânt ni se servește un produs creat după rețeta perfectă a succesului, chiar dacă rezultatul este un roman lipsit de profunzimi, în genul what you see is what you get.

Romanul lui André Aciman îndeplinește cel puțin trei condiții pentru a fi un bestseller:

– este ușor de citit
– este superficial
– are scene explicite de sex

Ca supliment (sau ca un prezumtiv desert, dacă vreți), ni se dau următoarele ingrediente:

– are un stil liber, foarte accesibil
– conține dialoguri sapiențiale
– e foarte bine documentat (am mai spus-o, dar merită să reamintesc)
– evită cu abilitate lâncezeala, ca să nu se plictisească cititorul
– e alert, scenele se succed într-un ritm amețitor
– personajele sunt libertine, dezinhibate, au o cultură solidă și o gândire epurată de conservatorisme ieftine
– totul pare glamorous, o aventură continuă, întâmplare, destin
– limbajul, în ciuda citatelor „sofisticate”, este direct, accesibil oricui, ceea ce-l face, într-un mod vizibil intenționat, „universal”
– în concluzie, autorul vorbește, prin intermediul personajelor, pe limba tuturor, ceea ce reprezintă un atu, un punct câștigat în lupta pentru deschidere, pentru filosofia open-minded, care conferă romanului un caracter de universalitate și îl face să aibă priză, deloc de neglijat aspectul, la mase.

Acum știu de ce n-o să citesc romanul precedent, Call Me by Your Name: m-am convins deja că filmul e mai bun decât cartea. Și-mi place al naibii de mult de Timothée Chalamet, pe care nu aș vrea să-l văd îmbătrânit cu 15 sau 20 de ani.

Foto credits André Aciman: https://forward.com/culture/395132/andre-aciman-call-me-by-your-name-profile-desire-exile/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.