În documentarea pe care am făcut-o în timp ce scriam la romanul „Sebastian” m-am lovit de multe ori de numele lui Nae Ionescu. Într-un fel sau altul, destinul lui Mihail Sebastian a mers cot la cot alături de cel al Profesorului din momentul în care autorul „Accidentului” l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină idol în ziua când și-a dat examenul de bacalaureat. Îl mai văzuse cu doi sau trei ani înainte, tot în Brăila, la o conferință dintr-un ciclu al „Ideii Europene”, în care Profesorul a vorbit despre „criza religioasă în Germania”, însă întâlnirea de la finalul liceului a însemnat cu totul altceva.

Anul 1926 a fost unul decisiv pentru Sebastian din mai multe rațiuni. Nae Ionescu – fost elev al aceluiași liceu „Nicolae Bălcescu” din Brăila – era președintele comisiei de bacalaureat al promoției din acel an. Iată ce spune Mihail Sebastian în eseul „Cum am devenit huligan” despre apariția Profesorului: „Cel puțin pentru noi, care îl așteptam în bănci, în fața colilor albe, cu atâta frică, dar mai ales cu atâta curiozitate, intrarea lui Nae Ionescu în clasă era un fapt răzbunător. Ni se părea că acest tânăr, căruia baza energică a sprâncenelor îi dădea nu știu ce privire aprigă, era «aliatul nostru»”.

Momentul de emoție maximă avea să se consume însă pentru Sebastian abia a doua zi, când profesorul Gheorghe Banea l-a oprit pe stradă și i-a zis: „M-a chemat Nae Ionescu să-mi arate teza ta. I-a plăcut mult, dar zice că ești un mare zăpăcit”. 1926 a fost un an decisiv pentru Sebastian nu numai pentru viitorul său imediat – care trebuia reglat în funcție de opțiunea sa pentru continuarea studiilor – ci și pentru o perspectivă ceva mai îndepărtată, care avea de altfel să se confirme. Înscris la Facultatea de Drept din București, dar forțat să rămână în Brăila, din rațiuni materiale, Sebastian urma să meargă în Capitală doar ca să-și dea examenele. Rămânerea în continuare în orașul de baștină nu era însă o soluție convenabilă, astfel încât se agață cu disperare de orice speranță pentru a evada în Bucureștiul care-l fascina.

Nae Ionescu a avut partea lui de „vină” în toată această afacere, fiindcă i-a facilitat mai tânărului să concitadin posibilitatea de a colabora la ziarul Cuvântul. Astfel, în august 1927 tânărul Iosef Hechter a trimis la redacția ziarului Cuvântul primul său foileton, care spre surpriza lui a apărut. Acest fapt i se datorează și Profesorului, care, potrivit mărturisirii lui Sebastian, „se interesa îndeaproape de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila”. De aici până la momentul 1934, când Nae Ionescu scrie, cu un cinism inexplicabil, prefața romanului „De două mii de ani”, este un clivaj comportamental și ideatic greu de încadrat într-o formulă. Proteismul lui Nae Ionescu, derutant și seducător pentru tânăra generație de la 1927, a fost deopotrivă fitilul care i-a inflamat pe cei care vedeau în el un adversar.

Dar nu despre cel care-l considera pe Profesor „directorul nostru de conștiință” este vorba aici. Mihail Sebastian este doar unul dintre cei mulți cu care Profesorul și-a intersectat liniile destinului, lăsând urme indelebile în conștiința fiecăruia, fie că a fost vorba de atașament afectiv și de sus numita seducție, fie că obiectivul camerei de filmat se îndreaptă către dușmanii controversatului personaj. Totuși, înainte de a trece efectiv la ce intenționez să spun despre cartea Tatianei Niculescu, „Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” (Editura Humanitas, 2020), trebuie să fac o scurtă incursiune în Jurnalul lui Sebastian, pentru a începe cumva cu sfârșitul, anume cu perioada în care judecata Profesorului era îmbibată de ideologia legionară și de antisemitism.

Iată ce îi spune Nae Ionescu lui Sebastian pe 7 ianuarie 1938 într-o discuție amestecată, care avea ca temă de principiu măsurile antisemite ale guvernului Goga, pe care Profesorul le consideră, surprinzător, „batjocoritoare”, „neserioase”, „făcute într-un spirit barbar, de zeflemea” (Sebastian îl provocase spunându-i ironic că „lenta sau chiar violenta asasinare a evreilor nu constituie o chiar atât de gravă problemă, mai ales că Garda de Fier nu va proceda nici ea altfel) – și „răspunsul” lui Nae Ionescu: „În fapt, da, dar în spirit nu. Pentru că, dragul meu, oricât ai râde tu, între un om care te omoară din batjocură, și altul care face același lucru, dar cu durerea în suflet – e o mare deosebire”.

Cum de a fost posibil ca acest om inteligent, educat și ambițios, elev al lui Constantin Rădulescu-Motru, să fi făcut saltul involutiv de la o gândire modernă, structurată pe teme extrase din lucrările unor filozofi de primă mână – în 1909, în primul an de facultate, Nae Ionescu era considerat „campionul luptei cu Kant” – la ponciful extremist citat mai sus, este probabil unul dintre misterele pe marginea căruia se vor mai scrie cărți, probabil, și de acum încolo. În volumul de față, Tatiana Niculescu și-a asumat un rol de mediator între cele două extreme, încercând să ni-l prezinte pe Nae Ionescu în cea mai echilibrată lumină posibilă.

Dacă a reușit sau nu, răspunsul este al fiecăruia dintre cei care vor citi această lucrare. Eu cred, în primul rând, că Tatiana Niculescu a scris o carte inteligentă, echidistantă și captivantă. Pentru mine ar fi fost un pilon foarte important care mi-ar fi sprijinit schelăria documentării pentru romanul „Sebastian”. Cu ajutorul volumului „Seducătorul domn Nae” aș fi ars multe etape dificile, fiindcă mi-ar fi livrat, într-un singur loc, informații după care am fost nevoit să scotocesc mult timp. E limpede că Tatiana Niculescu nu s-a mulțumit cu informații de suprafață, ușor de obținut. Judecând după notele de subsol, diversitatea surselor arată o mare atenție pentru detaliu, fapt care denotă seriozitate și profesionalism.

Fără a cădea în capcana demonizării absolute – așa cum a procedat Marta Petreu în regretabila încercare de a-l stigmatiza pe Mihail Sebastian în volumul „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” – Tatiana Niculescu s-a priceput să mențină aproape pe tot parcursul cărții acel echilibru de care aminteam mai sus. Sigur că există episoade în care balanța înclină către o plasare întru câtva romantică (așa cum probabil a și fost) a primei părți a vieții lui Nae Ionescu, însă asta ține și de realitatea întâmplărilor evocate.

Îndrăgostit ani de zile de viitoarea lui soție, Elena-Margareta Fotino, Nae Ionescu are cu aceasta o delicioasă corespondență de dragoste. Potrivit canoanelor vremii, cei doi vor avea până la căsătoria din 6 decembrie 1915 o legătură castă. „Nu am făcut din trupurile noastre instrumente de plăceri perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviința Bisericii noastre, o taină sfântă și curată, ca însuși sufletul tău neîntinat de murdăriile vieții”, îi scria Nae Ionescu soției sale după nașterea primului băiat, Radu-Mircea Ionescu, amintindu-și de perioada în care a fost nevoit să îndure legea nescrisă a moralei vremurilor.

Tânărul folosof, a cărui hartă culturală avea borne importante precum Meister Eckhart, Leibnitz, Kant, Goethe sau Beethoven, își concepea în Germania teza de doctorat, la începutul tumultuosului an 1916, sub îndrumarea profesorului Baeumker, cu o teză în domeniul logicii matematice. Cursul dramatic al războiului, care a făcut ca România să declare război Puterilor Centrale – și implicit Germaniei – l-a transformat pe Nae Ionescu în prizonier de război. În acest fel ajunge într-un lagăr pentru ofițeri, la peste 600 de kilometri de Munchen.

Urmează ani de incertitudini, de sărăcie, de nesiguranță, ani în care ideile de mai târziu ale lui Nae Ionescu își găsesc deocamdată firave rădăcini. În 1918, când războiul era deja pierdut pentru Germania, tânărul Nae Ionescu participă, în Bavaria, la o întrunire politică în care s-a pus „problema organizării de alegeri pentru un nou parlament local (Landtag). Despre această ședință politică Nae Ionescu avea să afirme mai târziu că „Era, desigur, o naivitate. (…) Dar, desigur, o naivitate emoționantă”.

Reveniți în țară, soții Ionescu îndură privațiuni materiale greu de imaginat și de pus în oglindă cu situația de mai târziu, când Profesorul se lăfăia în vila de la Băneasa, avea „cuib de nebunii” (apud. Camil Roguski) la Balcic și era primit în cele mai „grele” case din București. Acest contrast a fost frapant până și pentru mine, care cunoșteam destule amănunte din viața lui Nae Ionescu. Aici este în totalitate meritul Tatianei Niculescu deoarece, pe lângă faptul că a scris o carte pasionantă – este o lecție de istorie, de curaj și de acribie acest parcurs al lui Nae Ionescu – s-a priceput să pună cap la cap toate informațiile în așa fel încât să nu facă doar o constatare cronologică a diferitelor etape din viața Profesorului, ci și să agațe cititorul, să-l provoace, să-i incite curiozitatea.

Abia spre final se simte în tonul autoarei o schimbare de ton și o privire un pic nuanțată, per ansamblu, a existenței lui Nae Ionescu. Se pare că, odată cu evenimentele dramatice prin care trece Profesorul, tonul critic se mai atenuează. Încarcerarea, alături de Mircea Eliade, în lagărul de la Miercurea Ciuc, după ieșirea din grațiile regimului Carol al II-lea, problemele sentimentale, care depășesc cumva cadrul istoric al cărții și intră într-o vagă zonă de cancan, relația tumultuoasă cu Maruca Cantacuzino și, ulterior, cu misterioasa Lucia-Popovici Lupa, deteriorarea până aproape de dizolvare a mariajului cu Elena-Margareta Ionescu – rămasă, stoic, să aibă grijă de copii – ei bine, toate astea și multe altele duc la un fel de amară dezagregare a unei vieți care ar fi putut avea accente eroice, dar care a eșuat în ideologii extremiste, în dualitate îndoielnică, în patetism existențial.

Sfârșitul lui Nae Ionescu, întru câtva previzibil, este transformat de același Mihail Sebastian într-un eveniment tragic. „Plâns nervos, imposibil de stăpânit, ieri dimineață (15 martie 1940 – n.m.), intrând în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. Se duce cu el o întreagă perioadă din viața mea, acum – acum de abea – definitiv închisă. Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins și – dacă nu mi-ar fi greu s-o spun – ratat.”

În context, tonul lui Mihail Sebastian mi s-a părut patetic, mai ales că Nae Ionescu a murit „ratat” (politic și social, aș zice, fiindcă material stătea destul de bine) numai și numai din cauza alegerilor pe care le-a făcut. Pe urmă, este inexplicabil cum de Sebastian a „uitat” de perioada teribilă a anilor 1934-1935, când a fost pus chiar de Nae Ionescu într-o situație puțin spus delicată, din cauza infamantei prefețe la romanul „De două mii de ani”. Este un episod care ar fi uscat lacrimile oricui, chiar și în împrejurări nefericite precum dispariția fizică, moartea, aruncarea definitivă în amintire și neant.

Rămâne emblematică și caracteristică în acest sens, cel puțin pentru mine, forografia în care Nae Ionescu stă alături de Zizi Cantacuzino „Grănicerul”, pe peronul Gării de Nord, în așteptarea trenului cu care erau repatriate trupurile lui Moța și Marin, cei doi lideri legionari căzuți în războiul civil din Spania. Ca și în cazul lui Corneliu Zelea-Codreanu, alegerile pe care le faci în viață pot ucide. Sigur, moartea lui Nae Ionescu, provocată de un infarct (deși s-a luat în considerare și varianta unei tentative de omor, nedemonstrată însă), a fost mai puțin dramatică decât cea a Căpitanului.

Implicarea lui Nae Ionescu în viața politică foarte tulbure, împrejurările nesigure, viața dezordonată, probabil abuzurile (tutun, alcool), i-au adus sfârșitul, la doar 49 de ani, unui om al cărui destin ar fi putut fi cu totul altul. Ceva, undeva, s-a rupt însă. Tatiana Niculescu ne-a predat o bună lecție de istorie și ne-a prezentat, cronologic, desfășurarea evenimentelor. Deși spre final se simte o vagă părere de rău că Profesorul nu și-a îndeplinit menirea, demersul autoarei ne arată, totuși, cum se scrie o carte „ca la carte”. După reușitul volum „Seducătorul domn Nae”, îi aștept cu interes viitoarele evocări.

„Susține porția zilnică de literatură care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează lunar pentru promovarea literaturii de calitate.” Poți dona și direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON)

Foto credit Tatiana Niculescu:  https://republica.ro/zseducatorul-domn-nae-tatiana-niculescu-zcu-fiecare-biografie-pe-care-o-scriu-am-senzatia-ca-mai-capat

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.