Andrei Pleșu afirmă, într-unul dintre eseurile din „Neliniști vechi și noi”, că „țara nașterii și a destinului tău, țara în care vorbești și scrii (…) ar trebui să fie și țara prezentului tău”. Prezentul din volumul Ancăi Mizumschi „Țara mea suspendată” (editura Herg Benet, 2018) este unul al înstrăinării. Autoarea chiar afirmă la un moment dat că „România este o țară care te aplatizează și alienează”. Incertitudinea, instabilitatea politică, haosul administrativ, borborismul social te duc cu gândul la un spital de nebuni. Cum se (mai) poate trăi într-o astfel de țară?
Răspunsul la această întrebare nu este unul simplu. Anca își asumă de la început misiunea de a nu pica în clișee romanțioase și în patriotisme de bodegă. Mai mult decât atât, transmite receptorului un mesaj cât se poate de limpede, enunțat cu ajutorul unui limbaj frust: nu am de gând să scufund ceea ce a mai rămas din țara mea în apă de trandafiri și să vă descriu o imagine edulcorată. De aceea atacă subiectul încă din start cu mult realism, amintindu-și de o definiție pe care o dădea țării în urmă cu zece ani: „România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă”. Odată criteriile stabilite, putem intra în esența mesajului.
„Dobrogea îți urcă în vene și dă dependență.” Anca Mizumschi
Ambivalența titlului ne trimite cu gândul la Swift și Cărtărescu. Ne imaginăm, pe de o parte, o țară imponderabilă, smulsă de o forță nevăzută din granițele ei, din rădăcinile ei, plutind în derivă pe deasupra continentelor și oceanelor. E o formă de a exista suspendat în vid, sfidând legile gravitației, lăsând în urmă zdrențele rădăcinilor arborilor seculari și resturile țevilor răsucite, delabrate, din care se mai scurg încă reziduurile vieții unei țări „suspendate” din arealul ei firesc. Pe de altă parte, lăsând în urmă simbolul „țării dezrădăcinate”, nu putem evita celălalt înțeles, al țării suspendate din funcția ei de bază (așa cum ai spune „președinte suspendat”), aceea de a-ți oferi protecție, înțelegere și un loc al tău pe acest pământ. Ar trebui să fie, cum spune în continuare Andrei Pleșu, „țara în care îți trăiești zilele, în care îți alegi conducătorii, în care ai drepturi și obligații cetățenești”. Lucruri care mai sunt posibile doar dacă nu ai înnebunit deja sau dacă, sastisit de interminabila așteptare, în timpul căreia ai sperat că lucrurile se vor schimba, nu ți-ai făcut între timp bagajul și nu te-ai refugiat într-o altă „țară”.
Anca Mizumschi a ales a doua variantă și privește înapoi nu cu mânie, ci cu o nostalgie bine temperată. Țara lăsată în urmă, ne-suspendată din amintire și din sufletul care-și păstrează în țesuturi, ca un bolnav cu retenție, imaginile adolescenței și ale maturizării premature, este țara unde încă mai există o provincie, Dobrogea, în care „trăiește amestecul cel mai aiuritor de zeități și oameni”. Nu este ca America, „o țară pe patru roți”, ci este locul acela pe care nu avem cum să-l alegem, fiindcă „îți este dat o singură dată în viață”. Este țara în care autoarea se simte „născută sub semnul exilului”. Și, dacă tot e să ne referim la ideea de exil, care amintește invariabil de Ovidiu și de drama lui, trebuie să spunem că pe parcursul întregii cărți Anca Mizumschi n-a uitat niciun moment că este poetă.
Într-unul dintre cele mai frumoase eseuri camusiene din volum, „Exilul interior și exilul exterior”, autoarea își justifică demersul cu o sinceritate aproape ingenuă: „Am ales să scriu această carte pentru că simt nevoia să îmi strâng în brațe țara suspendată în mine și mă gândesc la vindecarea ei. Poate vindecarea ei nu va veni în timpul vieții mele și nu voi fi martoră la ea, dar cel puțin știu că am încercat.” E o declarație a rebours, fiindcă din acest moment cititorul simte cum totul se derulează înapoi și se trezește aproape instantaneu în realitatea celuilalt eseu remarcabil al cărții, „Păciuiul lui Soare”, unde încă palpită Dobrogea copilăriei, locul binecuvântat de un „zeu capricios”, care este „iute la mânie și poate aduce arșița în doi timpi și trei mișcări”, dar care, ca orice divinitate schimbătoare, „pune catifea și chihlimbar în vinuri, rotunjindu-le”.
În „Țara mea suspendată” Anca Mizumschi a reușit să defragmenteze lumea în care a trăit până la un moment dat și să o recompună, trecută atât prin filtrul nostalgiei, cât și al rigurozității unei conștiințe acuzatoare (dar acuzatoare așa cum mama își ceartă copilul după ce a făcut o boacănă), în fiecare dintre eseurile pe care le-a scris. Volumul pare o diagramă pe ale cărei variații se înscriu sentimente contradictorii, neînțelegeri, uimiri, disperări defulate, speranțe, dar și multă poezie. „Dacă aș trăi într-un trib amerindian, acolo unde fiecare nume are o semnificație, aș zice că numele meu de vraci este Cel-care-pune-întrebări-vindecătoare” afirmă autoarea la un moment dat. Nu știm dacă întrebările pe care le-a pus Anca Mizumschi în acest volum vor avea un rol terapeutic și vor aduce după sine și răspunsuri-vindecătoare. Ceea ce știm cu siguranță este că demersul ei nu va rămâne fără ecou.
gelu diaconu
[email protected]