Ca să parafrazez cumva numele unuia dintre personajele cărții, aș zice că debutul Andreei Lupu este unul spectaculos. Iată o nouă „ghinga”, mi-am spus grăbit, după ce am citit primele poeme! Curând m-am lămurit însă că trimiterea la volumul lui Dan Coman, deși are un sâmbure de adevăr în ea, e insuficientă.
„Instituția” (editura Paralela 45, 2018) este un mix de bizarerii factuale, o escapadă existențială, o evadare din real. Pare un instrument complicat, capabil să arunce lumea cunoscută la tomberon și să inventeze alta, simplă, atașantă și înfricoșătoare deopotrivă.
Așa cum spune și Iulian Tănase pe coperta a IV a, acest volum este un „scrisorar (…) de o frumusețe neliniștitoare”. Confesiunile Zdruncăi către Vitoș au farmecul unei povești în care nu afli, ca în basmele clasice, care sunt personajele pozitive și negative, cine vrea binele și cine e de partea răului. Versatilitatea lor este debordantă! Însăși Instituția pare întruchiparea unei entități mimetice, capabile să se disimuleze cameleonic pe orice formă, fie ea materială sau spirituală. „Instituția m-a adăpostit în straturi de STICLĂ. Cum închid ușă după ușă translucidă, fâșii de sticlă mi se aștern peste pulpe. Noaptea, trupul meu strălucește și carnea mea e de sticlă.” (A 5-a scrisoare)
E un gen de transsubstanțiere care arată în ce fel carnea, sau spiritul, bunăoară, pot fi infestate cu virusul răului aflat sub masca frumuseții și a perfecțiunii și pot deveni virusul însuși. E o margine a visului, un teritoriu unde, așa cum spuneam, totul poate fi confundat. Simbolurile răsar la tot pasul. E o aglomerare de înțelesuri ale căror forme se schimbă pe măsură ce aventura Zdruncăi emerge spre zonele necunoscute ale Instituției. Din acest punct totul pare posibil.
Săptămâna în Instituție începe sub semnul incertitudinii. Odată intrat acolo, lumea cunoscută dispare, lăsând loc uneia la limita suportabilului, imprevizibilă și adesea coșmarescă. „În Instituție am ajuns într-o luni, când toate ceasurile rele urmau să vină de-abia în ziua următoare.” Unele zile ale săptămânii corespund unui game coloristice alese aparent la întâmplare. „Mâine, adică Joi, e ziua GRI. Poimâine, adică în fiecare Vineri, e ziua ALBASTRĂ. Răspoimâine, adică în fiecare Sâmbătă, e ziua ALBĂ. Pentru restul culorilor revin Luni.”
Paradoxul face ca „ziua ALBĂ”, care este „Sâmbăta”, să coincidă cu ziua în care Zdrunca merge de fiecare dată în „Curtea Subterană”. Acolo îl găsește pe „Omul care Se Luptă cu Moartea”, a cărui cameră semănă mai degrabă cu un bazar. „Are pereții plini de oracole, de caiete dictando, de carnete de elev, de student, de buletine, de pașapoarte. Are mobilele construite din haine, încălțăminte, din cărți, din pozele tuturor oamenilor pe care i-a cunoscut. În camera lui n-a murit nimeni.”
Aluziile la Infernul dantesc și la poetul Virgiliu mi se par, din acest punct, evidente. De altfel, încă din A 9-a scrisoare Zdrunca face, în acest sens, o afirmație transparentă. „Azi Instituția e ciudată. (…) M-am cufundat în ea ca o piatră în apă și-am lăsat în urma mea multe Cercuri.” Ceea ce era aluzie devine însă certitudine în Scrisoarea a 27-a: „Primul Cerc e mărginit de cele mai frumoase ferestre din Instituție. Cele mai frumoase din lume! Ferestrele care dau spre Pădure. Uneori mă pierd în Primul Cerc și îl repet în alergare până când Mestecenii mă amețesc.”
„Pădurea de Mesteceni” devine astfel o „selva oscura” pe care Zdrunca a străbătut-o „nel mezzo del cammin di nostra vita” pentru a ajunge la Instituție trecând un Aheron imaginar. Odată pragul Primului Cerc atins, nimic din lumea cunoscută nu va mai arăta la fel. Instituția e Infernul în care Zdrunca trebuie să învețe să trăiască.
Andreea Lupu realizează în acest punct o conexiune de mare finețe, aluzia la „infernul” trăit (de ea, de altcineva, de toată lumea?) într-o clădire de sticlă, simbolul lumii corporatiste, fiind destul de transparentă. Constructul autoreferențial are de acum încolo un eșafodaj solid, care va permite mai departe jocului textual să se alimenteze din propria substanță. Maestru de ceremonii este, de la un capăt la celălalt, „Spectaculoasa”, un alter ego al Zdruncăi, o întruchipare a adaptabilității și a versatilității. „Cum am ajuns în pragul ei, Spectaculoasa a sărit din MINE și mi-a pus piedică, de am căzut înăuntru”. Adică în Infern.
Trama provocată de viața consumată sistematic în lumea alienantă, toxică, a „Instituției” ca simbol al corporatismului, este devoalată cu mijloace eficiente, estetic chirurgicale aș spune, iar rezultatul este spectaculos. Andreea a luat în calcul până și posibilitatea de a fi suspectată de „bovarism ieftin” și și-a făcut încă de la început cunoscută intenția de a evita o astfel de posibilitate, amintind că Spectaculoasa „îmi recită zilnic din Madame Bovary și durerile de cap continuă”. Acel „recită”, care transformă practic capodopera lui Flaubert într-o epopee, spune totul despre intențiile ironice ale autoarei.
De aici încolo imaginația Andreei împinge lucrurile către subtile fantazări. Create cu o ingenuitate care amintește de alți doi străluciți reprezentanți ai acestui stil, Aglaja Veteranyi și Cristi Popescu, apar rând pe rând „personificări” bizare, introduse în text cu naturalețea și talentul adevăraților creatori de basme. „Soarele”, „Sala Mare”, Cupola de Sticlă”, „Culoarul Camerelor”, „Ceața Albastră”, „Curtea Subterană”, „Omul care Se Luptă cu Moartea”, „draperiile plumb”, „Vântul”, „Cârciuma de pe Malul Mării”, „Îngerul Călău”, „Pădurea de Mesteceni”, „Timpul”, „Moartea Anunțată”, „Toaca”, „Uitarea”, „Craiul Nou”, nu sunt simple elemente de recuzită sau personificări facile. Toate acestea au fost inventate pentru a susține Povestea, singura care contează în final.
Mai mult decât atât, despre Camera Zdruncăi se vorbește că ar fi un Cub Rubik, iar Spectaculoasa îi aduce „Timpul” pe o farfurie, așa cum capul Sfântului Ioan Botezătorul i-a fost adus Irodiadei pe o tipsie. Și, pentru ca fantezia să meargă până la capăt, aflăm din A 19-a scrisoare că pe Dumnezeu îl cheamă Radu și e IT-ist. Suprema ironie!
Dacă Zdrunca va găsi „Ieșirea cea Mare” și va scăpa din Instituție ca Eneas din Hades, rămâne să aflați citind această carte surprinzătoare, scrisă de o poetă care, chiar dacă se află în „nel mezzo del cammin di nostra vita”, sunt convins că-și va continua drumul și ne va da cărți cel puțin la fel de interesante.
Andreea Lupu (n. 1978, în Ploiești) a absolvit Academia de Studii Economice. Consultant de brand în viața de zi cu zi, scrie de când se știe. Instituția este volumul ei de debut.
gelu diaconu
[email protected]
