ANDREI RUSE are în lumea literară și, de ceva vreme, în cea editorială, preocupări care mă scutesc de efortul, inutil de altfel, de a-i face, în loc de orice introducere, o fișă biobibliografică. Cei care îl cunosc știu ce cărți a publicat și, mai mult, bănuiesc că sunt la curent cu volumele pe care le-a scos la Editura Hyperliteratura. Mizând pe faptul că aceia dintre voi care vor fi tentați să parcurgă acest interviu până la capăt (în ciuda lungimii lui vă sfătuiesc să o faceți, fiindcă merită) știu cine este Andrei Ruse, măcar din perspectiva notorietății pe care i-a dat-o romanul Zaraza, am să trec direct la întrebări.

 Andrei, ești unul dintre foarte puținii oameni din zona literaturii care și-au propus să facă lucrurile altfel. Cum a fost, pentru tine, trecerea de la statutul de „lup tânăr” la aceea de promoter cultural și patron de editură?

Bine, Gelu, nu e ca și cum am sărit brusc de la cenaclurile din mijlocul anilor 2000 direct la „statutul” de editor, sunt ani de experință în care am publicat cărți, am demarat foarte multe proiecte, am construit o revistă online care e una dintre cele mai citite publicații de cultură de la noi și nu în ultimul rând am lucrat și am învățat foarte multe în domeniul editorial.

Chiar dacă nu am făcut o carieră din asta – pentru că nu a fost un lucru care să mă intereseze neapărat -, experiența acumulată în diverse joburi, de la simplu redactor, PR sau redactor șef, dar chiar și colaborările pe care le-am avut scurte perioade în publicitate, presă sau alte chestiuni ce au ținut de comunicare & scris, și-a spus cuvântul. Când am luat decizia să fac din Hyperliteratura și editură (după cinci ani de revistă), știam destul de bine cu ce se mănâncă treaba asta și cam ce mă așteaptă. Nu am făcut-o peste noapte – nu pornesc niciodată la un drum cu temele nefăcute -, așa că „trecerea”, dacă e s-o numim așa, a fost pe de o parte chiar firească.

Bineînțeles că învăț zilnic lucruri noi și fac o sumedenie de greșeli – iar de data asta pe pielea și „portofelul” meu, nu se compară cu responsabilitatea pe care o ai ca angajat.

elefant.ro

Pentru mulți, ideea de a face din (aproape) nimic o editură pare o nebunie. Tu ai demonstrat că este posibil. De ce crezi că nu există mai mulți oameni „open minded” ca tine sau ca, bunăoară, Claudiu Komartin?

Nu știu dacă ține de „open minded”, cât poate de un gram de curaj în plus – curaj care vine în urma saturației, a continuelor dezamăgiri față de piața de carte în cazul de față -, sau poate pur și simplu de motivul că nu e nimeni altcineva care să facă asta. Nu am visat să-mi deschid o editură, nu ăsta a fost un scop vreodată, dar lucrurile s-au legat și m-au dus în direcția asta, iar eu am hotărât să mă implic. După un an și jumătate însă – și știu bine că încă n-am construit de fapt nimic, poate doar o bază – nu mă văd făcând vreodată altceva.

Când am decis să deschid editura a fost poate un moment de nebunie. Financiar, am pornit chiar de la zero absolut, nici măcar un leu în plus n-aveam pus deoparte. Am pornit cu un crowdfunding care ne-a permis să publicăm prima noastră carte, „Rock sub seceră și ciocan”, primul volum din trilogia „Istoria ROCKului românesc”, care imediat s-a și vândut foarte bine și ne-a permis să avem un start bun. Acum, în cea de-a doua toamnă a existenței noastre, pregătim nu mai puțin de șase titluri noi și avem autori și planuri de viitor la care nu îndrăzneam să visăm așa devreme.

Faptul că noi am demonstrat că este posibil, ceea ce face și Claudiu de ani de zile cu Casa de Editură Max Blecher – e foarte bine că l-ai menționat, pentru că nu sunt foarte mulți editori pe care să-i apreciez -, cred că pe termen lung îi va încuraja și pe alții, dar mai ales arată că jocurile nu sunt nicidecum făcute în această micuță lume a cărții. Pentru că cineva trebuia să ia atitudine față de continua batjocură și nedreptate care s-a făcut continuu autorilor români. Acum există alternativă cu adevărat. Cred că atât scriitorii, dar și cititorii aveau nevoie de ca de aer de proiecte precum Max Blecher, Hyperliteratura, de ce nu să nu menționăm Herg Benet ș.a. Un proiect e nișat pe poezie, altul pe teen lit (de care am spus tot timpul că e necesar, dacă vrei o piață sănătoasă de carte), iar noi ne-am orientat spre zona de proză românească și istorie.

Înainte de toate, cu Hyperliteratura am ales să respectăm autorul român, oferindu-i transparență, corectitudine, procente mai mari (de 20% în general, 25% unde este posibil), promovare sănătoasă, atât online, cât și prin nenumărate evenimente. Lucrurile acestea nu țin de deschidere, ci de dorința de normalitate și respect.

Strict din punctul de vedere al unui editor, cum vezi imaginea de ansamblu a literaturii române contemporane? Există un potențial de dezvoltare? Pe când și la noi edituri precum Random House, Gallimard sau Suhrkamp?

Nu cred că lucrurile se pot dezvolta spre o direcție mare, fără susținere puternică financiară și transparență venită de la instituțiile care ar trebui să se ocupe de o astfel de dezvoltare. Până să visăm la Random House, e de-ajuns să aruncăm un ochi spre ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor, unde lucrurile au depășit demult statutul de penibil. Și cu toate astea, încă așa numiți mari intelectuali continuă să tacă, asistând la un spectacol de abuzuri și meschinării inimaginabile.

Nu cred că putem visa la această „dezvoltare”, când preocuparea „oficială” a breslei este, în loc să le apere drepturile colegilor lor în fața tututor nedreptăților care se întâmplă în piața de carte (drepturi de autor neplătite, cărți la vânzare cu contracte expirate de ani de zile, concursuri aranjate, tiraje trase la negru și imposibil de verificat și câte și mai câte), mai mult, să-i aducă în sapă de lemn și să-și bată joc de ei, excluzându-i din uniune și târându-i prin procese fără sens, care amintesc de vremurile mult trecute.

Nu se pot naște scriitori buni peste noapte, ei trebuie crescuți – am văzut cum se face chestia asta în Germania și nu numai. Cum să stea liniștit un autor să scrie, când el nu are ce pune pe masă a doua zi?

Apoi, dincolo de toate aceste probleme, pe care le-aș putea detalia într-un editorial sau chiar eseu, vine și vina autorilor, care se complac în jocul ăsta mizer și cataloghează orice tip de succes ca pe un afront împotriva artei, folosind termenul  de „comercial” ca pe un păcat abominabil. Câți din autorii noștri știu de fapt să scrie cu adevărat și nu o fac doar pentru mândria lor personală de a fi publicați și bine văzuți în micuța lor gașcă „literară”? Câți dintre scriitori reușesc să facă mixul potrivit dintre calitate și vandabilitate? Îi număr pe degete.

Nu avem deci o lume editorială sănătoasă, nu avem nici mulți scriitori buni, iar apoi, ca un rezultat firesc al acestor lucruri, nu avem nici public, ci o societate în derivă, pentru care cultura ține de mileuri, de „frumos” și de urcat idoli pe piedestal pentru a fi pupați ca moaștele.

Așadar, din punctul meu de vedere, eu încerc cât pot să îndrept pentru unii autori niște lucruri pe care le consider importante. Dar în mecanismul pieței de carte, probabil că nu voi putea schimba (ca editor, zic)  nici 1% din ce se întâmplă, pentru că lucrurile astea se pot schimba numai la un alt nivel.

Dacă ai avea putere decizională în Ministerul Culturii, să zicem, cu cine ai da de pământ prima dată? Ce ai schimba acolo pentru ca lucrurile să meargă altfel?

Of, Dumnezeule, asta e o discuție pe care n-am termina-o nici într-o săptămână. În primul rând nu aș începe cu datul de pământ al cuiva (deși sunt atâția care merită), ci aș implementa urgent o serie de măsuri care să redreseze situația dezolantă în care ne aflăm. Întâmplător (sau nu) chiar am un editorial în lucru, pe care îl tot amân, intitulat „10 legi care schimbă piața românească de carte”. Să enumăr câteva idei? Reducerea TVA-ului la 0% pentru carte. Scutirea de impozite pentru drepturile de autor pentru scriitorii care câștigă din asta sub 2.500 de Euro pe an. Un program implementat în bibliotecile naționale, care să asigure achiziționarea în avans a minimum 250 de exemplare dintr-un titlu al unui autor român recunoscut și validat – aici se poate crea o listă de edituri și scriitori, cu anumite punctaje, dar nu are sens să dezvolt acum. Crearea unei comisii de avocați care să apere gratuit drepturile autorilor în fața editurilor și a editurilor în fața librăriilor, lăsându-se cu amenzi usturătoare care să meagă până la suspendarea activității unei edituri sau a unui librării. Amenzi uriașe pentru nerespectarea contractelor. Crearea de programe internaționale prin care să aducem scriitori străini la noi și să-i trimitem pe ai noștri, pe burse, în afară. De ce nu se ocupă de toate astea Uniunea? Exact.

Și aș putea continua. Dar momentan să-mi treacă gazul înghițit la proteste…

Există dintotdeauna un antagonism între „tineri” și „bătrâni” în literatură. Tu ai adus la Hyperliteratura scriitori din ambele „zone” culturale. Care sunt criteriile după care te ghidezi atunci când îți propui să publici un autor?

Pentru mine nu există vârste, sexe, rase șamd. Există scriitori buni sau nu. Scriitori pe care îi vreau sau pe care nu îi vreau (sau pe care o să-i doresc mai târziu, pentru că nu dispun de fonduri suficiente pentru a-mi încerca norocul cu anumiți debutanți sau autori destul de buni, dar necunoscuți).

Ceea ce mi-am propus în primii 2-3 ani la Hyperliteratura a fost și încă este să aduc scriitori de valoare foarte mare. Octavian Soviany sau Radu Aldulescu sunt printre primele nume care cred că se potrivesc acestei „categorii”. Și nu doar să-i „aduc”, ci să le și arăt ce putem noi face pentru ei, pentru a-i câștiga pe termen lung. Una din dorințele mele foarte mari este să lucrez cu autorii mei pe termen lung, nu să publice la mine unul sau două titluri și apoi să meargă în altă parte. Și cred că voi reuși să fac asta, pentru că sunt cinstit în relația cu ei. Contează probabil enorm că și eu, înainte de a fi editor, sunt până la urmă scriitor și înțeleg exact nevoile lor.

Ca să și explic mai bine viziunea asta, cu „Tavi” (Octavian Soviany – n.r.) am în pregătire nu mai puțin de șase cărți în următorii ani, iar cu Radu vom începe cât de curând și câteva reeditări. Un autor care mi-este deja foarte drag și care are un roman, din punctul meu de vedere, excepțional, pe care îl vom publica cât de curând, este Adrian Pârvu. El avea în pregătire totodată și un volum de poezie la altă editură, „Soare cu piper”, și am insistat să-l aducă și pe acela la Hyperliteratura, pentru că am luat decizia ca autorilor care sunt și poeți, să le dau viață și volumelor de poezie, deși eu n-am niciun plan serios să dezvolt partea asta în editură. Așa văd eu lucrurile, pe termen lung.

Iar dacă la începutul „carierei” de editor eram destul de naiv și făceam invitații multor autori, acum sunt nu doar atent, ci extrem de selectiv. Nu vreau doar să am nume și titluri în palmares, ci vreau ca publicul nostru să înțeleagă că vrem în primul rând să oferim calitate. Iar și autorilor noștri le place asta foarte mult. Mai mult, pe viitor, când voi avea de luat o decizie privind un manuscris sau un autor nou, vreau să mă consult cu scriitorii deja publicați. Pentru că la Hyperliteratura este o chestie de încredere reciprocă. Nu înseamnă că voi asculta întotdeauna ce spun ei, pentru că am un business de condus, dar cei care vor merge cu mine, cum spuneam, „pe termen lung”, vor avea întotdeauna un cuvânt greu de spus.

Octavian Soviany, în discuțiile pe care le avem destul de des, mă mai întreabă: „Ce mai e nou? Cine mai vine la noi la editură?” Ei bine, acest „noi” mă flateză și mă responsabilizează în aceeași măsură. Autorii mei îmi cer manuscrisele altora pe care îi avem în pregătire, nu doar dintr-o simplă curiozitate, ci pentru că sunt chiar implicați cu mine în acest demers. De aceea eu nu am un statut de „editor” clasic, ci fac parte dintr-o echipă. Așadar, când mă gândesc la o propunere, iau în considerare și acest fapt.

Lately, în câteva postări pe facebook ai afirmat că editura Hyperliteratura trece prin momente complicate. Ce simte un editor când „puiul” lui este amenințat? Ai avut nopți nedormite? Ai întocmit planuri de salvare care a doua zi ți s-au părut aberante? Ai realizat, până la urmă, un plan viabil de salvare?

Nu a fost până acum cazul unui „plan de salvare”, sunt momente și momente. Vara întotdeauna e mai greu, mai ales că suntem o editură tânără care încă nu are foarte multe titluri pe rafturi.

Pe de altă parte, am realizat că foarte multă lume (și aici mă refer la cititori în special) are impresia că noi o ducem nemaipomenit de bine. Nu o ducem nici rău, să ne-nțelegem, dar am vrut să atenționez în câteva postări faptul că lucrurile nu vin de la sine, și e nevoie de implicarea tuturor (în vânzarea de carte, în crowdfundinguri, în prezența la evenimente șamd).

Sunt momente când suntem fragili și atunci, într-adevăr, nu prea dorm nopțile. Dar bine, de când am deschis editura, număr pe degete numărul nopților în care am reușit să dorm. Până la vârsta aceasta, am avut doar senzația că am cunoscut stresul și îmi vine să râd de asta. De un an și jumătate chiar am înțeles ce înseamnă stresul adevărat și ce probleme poate declanșa. Dar învăț continuu să mă detașez de lucruri și să merg mai departe.

Ce simte un editor când „puiul” e amenințat? O ia razna, asta face. Se așază la laptop și stă acolo douăzeci de ore pe zi, timp de o săptămână sau cât e nevoie, căutând soluții, inventând programe de promovare sau lansări care să deblocheze un titlu, propunând sau negociind cu parteneri tot felul de lucruri pentru autori, trântind uși, fumând 3-4 pachete de țigări șamd. Ar trebui să mă vezi, nu m-ai suporta, dar fac un show pe cinste.

cartepedia.ro

Te afli în plină campanie de promovare și crowdfunding a romanului „Sângele apă nu se face” de Adrian Pârvu. Realist vorbind, care sunt șansele de reușită? Simți deja că apropierea toamnei schimbă ceva din atitudinea oamenilor „amorțiți” de zilele verii? Se îndreaptă lucrurile?

Nu cred că vom atinge 100% din targetul propus (deși încă timpul nu e pierdut), dar suntem deja la jumătate din obiectiv și mai avem două săptămâni de campanie. Să nu ne păcălim, Adrian Pârvu nu este un scriitor foarte cunoscut publicului larg – depinde de noi de aici cât de cunoscut îl vom „face” -, și atunci campania a fost la bun început mai dificilă, iar perioada în care am ales s-o realizăm, adică luna august, este de obicei devastatoare. Însă sunt foarte mulțumit de ceea ce am reușit până acum cu promovarea cărții (pentru că o campanie de crowdfunding ne ajută să aducem în atenție un titlu înainte de publicare), iar financiar putem acoperi restul necesar pentru tipărire, așa că asta nu e o problemă acum.

Sunt campanii de crowdfunding și precomenzi unde bănuim că nu ne vom atinge targetul, dar încercăm să obținem cât putem de mult. Așa a fost și în cazul lui Radu Aldulescu cu „Rezidenți în Casa Visurilor”, dar unde într-un final am reușit nu doar să ne îndeplinim obiectivul, ci să-l depășim cu vreo 30%, ceea ce a însemnat că am putut să-i organizăm o lansare foarte faină cum a apărut cartea, în București (Radu mi-a mărturisit că a fost poate cea mai frumoasă lansare a lui), apoi un mic turneu în Vest (Lugoj – Arad – Timișoara) și totodată i-am putut da un avans considerabil odată cu ieșirea cărții din tipar. Uite, aia a fost o campanie care speram să meargă ok, dar așteptările ne-au fost cu mult depășite, am reușit să vindem din primul tiraj puțin peste 300 de exemplare (bine, nu doar dintr-un crowdfunding, ci și printr-un parteneriat) chiar înainte de apariția titlului. Pentru noi a fost chiar un record, la „Rock sub seceră sub ciocan” sau „Rock în timpuri noi”, de Nelu Stratone, sau la „Casa din Strada Sirenelor”, de Octavian Soviany, precomenzile s-au învârtit în jurul unui număr de 100 – 150 de exemplare.

La „Adilă” (aka Adrian Pârvu), repet, toate condițiile au fost împotrivă și nu pentru. Perioada e nefastă și bașca, au mai venit și protestele și gazările, și când se întâmplă un astfel de eveniment politico-social important, poți să-ți iei liniștit adio de la o campanie de precomenzi de carte. Faptul că am atins 50% e deja un bonus. Nu știu dacă în următoarele două săptămâni vom reuși să atingem întreg targetul, cum spuneam, dar și dacă ajungem la 60 – 70%, pentru mine ar fi o reușită.

Link campanie: https://www.sprijina.ro/cauze/adrian-parvu

VIDEO: https://www.youtube.com/watch?v=wA-L7RrooMA

Există în luările tale de poziție și o componentă socială. Cât de mult influențează politicul inițiativele private, așa cum este și editura ta? Ieși la proteste și pentru că simți că dacă lucrurile vor continua așa toate visurile tale se vor destrăma?

Categoric. Dacă lucrurile vor continua în halul în care au fost în ultimii doi ani, sunt destul de hotărât să plec din țară (iar asta, more or less, ar însemna și încheierea editurii). Efectiv am ajuns la limita suportabilității prostiei și jafului din jur. Dar sper. Când văd atâția oameni la proteste, în primul rând îmi dau seama că nu sunt singurul. Înainte de #Colectiv sau de Roșia Montană, senzația pe care o aveam era că sunt printre puținii anormali din țara asta. În continuare probabil că sunt anormal, când văd ce se votează (sau mai degrabă când văd că nu se votează, asta e durerea mai mare), dar măcar sunt împreună cu niște oameni minunați.

Evident că tot ce se întâmplă pe plan politic se răsfrânge asupra oricărei activități private. Totul e legat. Economia e la pământ, a crescut Euro și benzina, mi-au crescut și mie toate cheltuielile (chirie, deplasări în turnee șamd). S-a scumpit și tona de hârtie și automat s-a scumpit și producția cărții. Când sărăcești oamenii, primul lucru la care ei vor renunța este cultura. Ea nu plătește facturi sau pâine, nu ține de „utilitate”, te poate face însă mai bun sau mai deștept. Dar de ce naiba ai vrea să fii mai bun sau mai deștept în țara asta, că să-ți iei gaze și bastoane – iartă-mă, sunt încă nervos de la protestele de pe 10 – ?

Revenind la cultură, ce impresie îți face actualul ministru al Culturii, George Ivașcu, gândindu-te, bunăoară, că printre predecesorii săi s-au aflat Andrei Pleșu sau Mihai Șora?

Nu vreau să comentez, mi-e jenă de actualul guvern, fără discriminare între miniștri. Jenă și silă. „Altă întrebare”.

Ce ar însemna pentru tine oportunitatea de a încheia un contract cu un deținător al Premiului Nobel, cum ar fi, să zicem, Herta Muller sau Kazuo Ishiguro? În ce fel te-ar schimba o asemenea ocazie și cum ai privi, de la acel moment încolo, meseria de editor?

După ce semnez un contract cu un autor nou, mereu văd altfel lucrurile din acel moment. Simt că am mai urcat o treaptă. Că am mai câștigat o carte bună și un nume important. Nu de puține ori și un prieten – contează foarte mult pentru mine aspectul „uman”. Și mai mult decât Nobelul, respectul și aprecierea pe care le am față de un anumit om.

Uite, când m-a contactat Stelian Tănase (căci așa a fost, nu noi l-am contactat pe dânsul inițial) să-mi spună că ar vrea să publice la noi, a fost unul dintre acele momente când am simțit o explozie de bucurie interioară nemaiîntâlnită. La fel a fost și când m-am întâlnit ultima oară cu Octavian Soviany și am vorbit despre un plan editorial care se întinde pe vreo doi, dacă nu chiar trei ani. Sau când Radu Aldulescu a venit să discutăm și mi-a răspuns pozitiv după întâlnire, privind o viitoare colaborare. Sau când Adrian Pârvu mi-a trimis manuscrisul său și după ce l-am citit dintr-o suflare, l-am sunat imediat să-i spun că îl vreau neapărat la editură. Astea sunt micile mele bucurii, care sunt peste orice Nobel.

Premiile, sincer, nu mă încălzesc. Probabil că ar fi o chestie nemaipomenită pentru imaginea editurii. Poate că pe viitor asta se va și întâmpla, mai știi? Dar n-o să-mi fac o țintă din asta.

Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Andrei Crăciun, iar în curând Stelian Tănase și Lucia Hossu-Longin… Sunt deja certitudini pentru editura Hyperliteratura. Ce speri pentru viitorul apropiat? Ce autori notorii mai ai în vizor?

În primul rând, Radu Aldulescu abia a publicat „Rezidenți din Casa Visurilor” și îmi doresc enorm (pentru el mai ales) să-i terminăm tirajul cărții cât mai repede, din septembrie de fapt începem cu adevărat promovarea pentru el. Deja îi concep un program de câteva lansări pe toamnă.

Vine imediat Adrian Pârvu, cu romanul „Sângele apă nu se face” și volumul de poezie „Soare cu piper”, două cărți deosebite, din punctul meu de vedere, care trebuie să-și găsească și ele publicul lor. Eu iau lucrurile pe rând, „pas cu pas”, vorba unui tip care e președintele tăcerii.

Urmează Octavian Soviany cu cartea de amintiri „Am fost oare un copil reușit?”, un titlu în care îmi pun multe speranțe, „Tavi” fiind în acest moment cel mai apreciat și bine vândut autor de la noi, așa că vrem să-l ducem și pe el în cât mai multe locuri.

Apoi urmează biografia Danei Marijuana, „Poveste de cartier” la care scriu împreună cu ea de zor, și vreau s-o scoatem la sfârșit de septembrie/ cel târziu început de octombrie, o carte despre undergroundul anilor 90. Lui Andrei Crăciun îi voi continua seria sa de publicistică, „Baricadele”, cu un volum proaspăt, al patrulea la număr.

Lucia Hossu-Longin are o carte extraordinară de centenar, „Oameni mari care au făcut România Mare”, e programată deja pentru octombrie, iar cu Stelian Tănase chiar sunt în discuții zilele astea legat de un proiect pentru sfârșitul anului, pe care încă nu vreau să-l anunț, pentru că nu l-am definitivat. O voi face cel mai probabil zilele următoare.

Acesta-i viitorul apropiat și îmi doresc ca toate să iasă bine. Cât despre autori în vizor… nu știu dacă-i elegant să vorbesc despre ei acum. Sunt în discuții cu mulți scriitori (și nu numai scriitori), dar nu mi se pare deloc ok să-i aduc în discuție până nu stabilesc ceva concret cu ei și până nu avem un contract și o carte sigură în plan. La fel, să fac o înșiruire de nume cu care mi-ar plăcea să colaborez, nu cred că ar fi un lucru potrivit. Toate la timpul lor.

Prins în vârtejul treburilor editoriale, ai uitat vreo clipă că și tu ești autor? Mai ai timp să scrii?

Culmea, am început să găsesc timp din când în când. Dar este foarte greu. Cel puțin în toamna asta, la cât avem de muncă, nu mă mai văd deschizând vreo pagină de Word pentru vreun proiect de-al meu.

Citeam parcă anul trecut jurnalul lui Delafras – cel care a înființat Editura Cugetarea în interbelic – și mă îndurera lupta lui dintre a fi editor și dorința de a fi scriitor. Cumva una a sacrificat-o pe cealaltă și m-a speriat asta cumva. În ultimul timp, mă trezesc peste tot prezentat ca „editorul” cutare, când nu demult eram „scriitorul” cutare și remarc imediat asta. Vreau să fiu „editorul și scriitorul” cutare, dacă se poate. Sper să fie cazul și să nu pățesc ca Delafras. Iar pe de altă parte îmi doresc să „pățesc” întocmai ca Delafras și să transform Hyperliteratura într-un brand important pentru piața de carte de la noi, la fel cum Cugetarea a fost în anii 30 (unde au publicat Eliade, Cioran și atâția…).

Spuneai, la un moment dat, că o să scoți o carte de povestiri. Când se va întâmpla asta? Pe de altă parte, pe când un nou roman semnat de Andrei Ruse?

Lucrez la trei cărți în paralel. În primul rând, la biografia Danei Marijuana, „Poveste de cartier”, care pentru mine este ca și cum ar fi un proiect propriu. Așa simt cartea asta, ca și cum ar fi a mea – bine, este într-o mare măsură și a mea -, am investit foarte mult emoțional în ea.

Apoi da, am acea carte de povestiri, „Despre tristețea femeilor frumoase”, unde am scrise vreo patru proze scurte din vreo opt – zece, câte cred că ar fi necesare pentru ca acest proiect să prindă contur. Și am un sfert de roman deja scris, „Fratele Iepure”, pe care din când în când îl mai deschid, să mai adaug câteva pagini. Cred că anul următor – de fapt sper că anul următor -, una dintre aceste cărți, fie că sunt povestirile, fie că e romanul, să prindă viață. Sunt foarte diferite proiectele între ele și fiecare îmi place dintr-un alt motiv, dar niciunul nu are întâietate în fața celuilalt. Pe cea pe care o voi termina prima, o voi publica. Dacă-mi va plăcea cum iese, desigur.

Ce mai înseamnă în ziua de azi poezia pentru tine? Te mai preocupă fenomenul? Mai scrii poezie?

Am abandonat poezia și lumea ei demult, efectiv nu mă mai preocupă deloc. Cred că am rămas undeva, în adâncurile mele și poet și se vede asta în proza pe care o scriu (Diniș îmi zicea asta de multe ori). Mă ajută foarte mult. Dar efectiv papila pentru poezie mi-a dispărut ușor-ușor. Poate că o să revină, nu se știe niciodată, dar m-aș mira.

Poezia, deși nu o subestimez și n-aș vrea să fiu înțeles greșit, mi se pare un joc. Repet, pentru mine, nu e vreo declarație despre poezie, ci despre ea în raport cu mine. M-a ajutat și i-am văzut sensul la 20 ani. Perioada aceea frumoasă a trecut. Am simțit-o ca pe o etapă și atât.

Privind din perspectiva începutului anilor 2000, unde te vedeai atunci, să zicem, peste 15 ani? Ce sperai să realizezi prin intrarea în lumea literară? Te vedeai ridicând „trofee” deasupra capului, în fața unei asistențe sobre, sau aveai viziunea scriitorului damnat, care „creează” singur, într-o cameră cu un pat, o masă și un scaun?

Sincer, nu mă vedeam nicicum. Nu mi-am propus ceva legat de „lumea literară”, ci întotdeauna am văzut scrisul ca o luptă personală. Și acum, ca și atunci, îmi doresc enorm de tare să scriu mai bine și să emoționez. Să-i dau cititorului meu o trăire. Asta nu s-a schimbat din anii 2000. Evident, când eram mai tânăr – de parcă acum, la aproape 33 de ani, aș fi vreun boșorog -, am avut anumite aspirații, mi-am dorit să ajung apreciat sau respectat – s-a întâmplat, de către oamenii de la care îmi doream asta, pentru că ei contează -, mi-am dorit să ajung cunoscut și cărțile mele să se vândă – s-a întâmplat și asta -, mi-am dorit la un moment dat să ajung la o editură importantă – mă amuză acum că mă gândeam la așa o tâmpenie – și lucruri d-astea, care acum mi se par mărunte. Premiile nu m-au interesat niciodată. Și nici critica foarte tare.

Acum tot ce-mi doresc e să scriu mai bine și să aprofundez cât mai multe cărți, să citesc enorm. Duc o luptă cu cititul în ultimul timp, pentru că am mult de lucru și seara sau dimineața uneori, când termin ce am de făcut, ultimul lucru la care-mi stă mintea e cititul.

Ca orice scriitor, visez să scriu Acea Carte. Și nimic mai mult – nu că ar fi ceva mai mult.

 Dacă ar fi să te întâlnești la o bere cu scriitorul Andrei Ruse, ce i-ai spune? I-ai cere un autograf? L-ai înjura? L-ai încuraja?

I-aș zice să mai slăbească puțin și să nu mai fumeze atât de mult.

 

gelu diaconu
contact@omiedesemne.ro