Andrei Vornicu este o mai veche cunoștință de-a noastră. De data asta revine cu un  poem fără titlu, accesoriu despre care spune că „nici nu este necesar”.

Iată, spre reamintire, câteva date biografice: „Sunt jurnalist cultural și organizator de evenimente culturale. Colaborez cu cronici de teatru, eseuri și interviuri la LiterNet, Dilema Veche și Adevărul și sunt semnatarul unui Blog pe platforma Adevărul. Am publicat literatură în revistele Vatra și Familia și am organizat – prin intermediul Asociației Podium, al cărei președinte sunt – împreună cu scriitorul Valentin Covaciu proiectul Scriitori la școală, în cadrul căruia 15 autori români și maghiari au ținut cursuri de literatură contemporană în licee din Târgu-Mureș. În prezent lucrez ca Secretar P.R. la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu-Mureș.”

***

Coboară din mașini autobuze metrou
clădiri de birouri zgârie-nori trenuri
ies din magazine frizerii 
uneori din biblioteci
calcă apăsat asfaltul 
de parc-ar încerca să-i lase vânătăi
cu privirea-n față 
ochelarii-s aburiți la unii din ei
aerul filtrat de viruși noxe izuri 
parfumuri nuanțe duhori și viață
pătrunde-n fosele nazale 
prin nările-ascunse vederii

Dinții lipsă și cariile 
sunt ascunse vederii
zâmbetele rânjetele 
herpesurile buzele rujate
firele de păr din nas
mustața neepilată
firele aspre nebărbierite
mucii sunt ascunși vederii
gura strâmbată de durere 
e ascunsă vederii și 
gura crispată când îi jenează chiloții
sau le intră o pietricică în pantofi
sau când calcă pe ceva vâscos și împuțit
e ascunsă vederii

Și ei sunt în siguranță ascunși vederii parțial
pericolul rămâne-nțepenit la un mm de nări
îi simt adierea-n mucoasa nazală și-n cerul gurii
se reflectă microscopic în curbura ochilor
dar nu ajunge înăuntru

Ajung acasă în apartamente garsoniere 
case locuințe sociale aziluri sau canale
și-și trag în cele din urmă de pe fețe
măștile ca pe niște pleoape care zvâcnesc 

Aprind televizoare laptop-uri tablete 
pornesc YouTube-uri Netflix-uri podcast-uri
și își mângâie absenți fețele de la bărbie-n sus 
în fiecare zi traseul tot mai neted
tot mai uniform
tot mai identic
culoarea ochilor devine 
tot mai uniformă
tot mai identică
ușor albăstrie
ușor aseptică

Înainte ca somnul să-i încolțească și 
să le dea lockdown la creier 
visează cu ochii uniformi deschiși 
o zi în care vor purta măști cu 
propriile lor fețe
cele de demult
apoi încep să viseze asta 
cu ochii uniformi închiși
iar chipurile izolate-n beznă
sforăind și bolborosind 
arată ca niște 
vulcani 
stinși
de 
tot

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.