Maria Ivanov debutează recent cu volumul Totul va fi bine[1] și ne propune, asemenea altor poeți basarabeni, o incursiune biografică într-un univers al copilăriei în care experiențele jocului și ale apropierii de celălalt se îmbină cu cele de mai târziu, ale unor traume sau plecări dintr-un loc în altul. La Maria, o inocență ludică și jovială, încărcată de sensibilitate și înțelegere umană, face ca misterele să irumpă din întâmplările, gesturile sau din lucrurile simple.

Cele trei părți ale volumului, foarte concentrat de altfel, dezvăluie o  întreagă serie de episoade sau trăiri care urmăresc, într-o desfășurare cronologică, câteva evenimente  de-o importanță crucială pentru periplul formativ al poetei. Din vremea copilăriei sunt demne de reținut: evocarea mamei sau a tatălui, plecările sau revenirile acestora pline de emoție și, uneori, de neliniște, atașamentul față de orice obiect sau prezență purtătoare de semn în această mitologie domestică, aproape în permanență, solară și jubilatorie, precum și explorarea și transfigurarea prin joc a spațiului înconjurător.

Din celălalt timp, cel al maturizării continue și dureroase, se desprind experiențe umbrite de suflul traumei. Poeta apare acum departe de cei dragi sau de spațiul natal, în ipostaza de mamă singură, care își îngăduie reflecții amare asupra lumii din jur, tot mai înstrăinată și mai plină de vanitate. Dacă tonul nostalgic, de-o simplitate atașantă, a fost întâlnit în prima parte, în celelalte două predomină un ton care trece cu o ușurință crispată de la virulență la sarcasm sau la gravitatea confesivă.

Tandrețea și atașamentul față de celălalt sunt elementele cheie în revizitarea nostalgică a unui spațiu de-o rezonanță patriarhală și senzorială, cum este cel natal.  Aromele, sunetele, energiile celor din jur sau chiar ale pământului conferă evocării copilăriei un dinamism sau o efervescență inefabilă. Explorarea locurilor din jur presupunea respectarea, în primul rând, a unei convenții ludice. Gunoiștea devenea un spațiu  imaginar în care copiii pătrundeau ghidați de latura practică a jocului ca aventură domestică. Erau, astfel, puși să-și asume, cu simț de responsabilitate, rolurile celor maturi:  ,,Gunoiștea se afla pe un deal abrupt./ Din vârful dealului și până la poalele acestuia,/ căutam căni, pahare, farfurii, tacâmuri, tigăi./ La balta de peste drum, le spălam bine, /apoi începeam a pregăti câte trei feluri de mâncare./  Învârteam plăcinte din glod, puneam la scurs, / într-o băsmăluță,/  un boț de brânză, tot din glod./  Dacă ne lipsea ceva, trimiteam imediat/pe bărbatul uneia dintre noi (de obicei, erau frații noștri)/ la piață,/  care era la o aruncătură de băț, ca să cumpere” (Tigaia).

Din dorința de a explora spațiul înconjurător, faptele cele mai banale se transformă în adevărate aventuri, atinse, în mod inevitabil, de suflul basmelor. Teritoriul cucerit prin inocență pare cuprins de atmosfera ingenuă și atemporală a medelenismului. Imaginea bunicului care se află alături de nepoți la culesul merelor, blândețea gesturilor cu care are grijă de iapa pe nume Mașka, toate acestea apar într-o dimensiune iconică a îmbinării firești dintre realitate și poveste: ,,Mașka era iapa/ care ne purta ca gândul/ prin livada de meri./ După ce bunicul umplea căruța/ cu iarbă pentru vaci,/ Mașka ne gonea prin livadă/ precum Prâslea cel voinic/ în căutarea merelor de aur./ Le ascundeam sub iarbă,/ iar când ajungeam acasă,/ Mașka era foarte obosită/ și transpirată toată,/  bunicul o chema pe nume, / și eu credeam că mă cheamă pe mine, /o alinta și o servea cu cel mai frumos măr,/pe care mi l-aș fi dorit și eu,/și o dezmierda:/ „Krasavița lui bunicu’, hărnicuța” (Mașka).

O undă de ironie fină sau de sarcasm se resimte în evocarea unor peripeții sau lupte între frați pentru cucerirea unor teritorii de joacă sau, dimpotrivă, pentru dreptul deplin la ocrotire a unuia față de celălalt în funcție de împrejurările mai dure ale vieții. Privind în urmă, mai ales la episoadele de sărbătoare, jovialitatea conferă evocării o undă de emoție aparte, ca și în poemul care urmează: ,,În anul în care/ eu și fratele meu/ am pregătit cizmele pentru/ sosirea lui Moș Nicolae,/ ne-am trezit cu două crenguțe de cireș în ele./ Fratele meu plângea cu sughițuri/ și cerea explicații./ Mama i-a zis că cizmele nu au fost spălate bine” (Crenguța de cireș). 

În ultimele două părți, registrul afectiv, dar și tonul se schimbă. Asistăm la o trecere firească de la inocența de până acum la un discurs plin de nerv și de nesiguranță față de o stabilitatea emoțională, tot mai precară în urma trecerii prin experiențe grele de viață. Poeta se raportează acum la propria biografie ca la un teritoriu plin de contraste senzoriale, apăsat de greutăți casnice, dar și cuprins de provocări  sociale.  Tonul relatării pendulează  între crispare și resemnare, între luciditate și angoasă, între însingurare și prejudecată: ,,Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate: ,,Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35 +/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi” (XXX).

În unele texte, vocea confesivă apare marcată de traume, de absența afecțiunii și de singurătatea tot mai apăsătoare. Singura alinare rămâne prezența fetiței Adi, a cărei blândețe și spirit ludic îi amintesc poetei de propria copilărie. Însă, intensitatea unor stări sau trăriri acumulate de-a lungul timpului creează, printr-un mecanism de accelerare torturantă al angoaselor  prezente, senzația de iureș care, în cele din urmă, va avea efect imploziv: ,,Știi senzația aia/ când se rotesc copacii în capul tău,/ când/ calci, dar nu simți/ pământul,/ când îți vine să-ți dai pumni/ în cap, în burtă, în piept,/ mai ales în piept,/ ca să ți se oprească dracului respirația/ când ai vrea să strigi/ la el,/ dar strigi ca nebuna la copilul tău,/ fiindcă el nu e de față,/ nu e în fața ta/ și nu va mai fi de acum înainte niciodată” (Iureș).

Între inocență și angoasă are loc, în volumul de față, un armistițiu incert. Cu toate acestea, poeta trăiește, se confruntă, analizează fiecare aspect de viață cu o sinceritate din care se resimte ascuțimea unor tăișuri.


[1] Maria Ivanov, Totul va fi bine, Prut Internațional, Chișinău, 2022.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.