Sigur că, gândind simplist & reducând totul la o idee, ne-am putea întreba: ce legătură poate fi între Constantin Brâncuși, George Enescu și Caragiale? Alăturarea, chiar dacă cei trei pot fi plasați sub umbrela încăpătoare a artei, poate părea la o primă vedere lipsită de adecvare. Și totuși, adăugând numitorul comun al apartenenței la o singură țară, România, pe cei trei mari artiști i-a (re)unit aseară inițiativa Editurii Polirom de a scoate o serie de biografii romanțate cu titluri mai mult decât sugestive.

Acestea sunt „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă; „Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman; „Caragiale. Scrisoarea pierdută”, de Bogdan-Alexandru Stănescu. Așadar, măcar spiritualicește vorbind, Brâncuși, Caragiale & Enescu a fost prezenți aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, acolo unde volumele mai sus amintite au fost lansate de doi dintre autorii lor, Moni Stănilă și Bogdan-Alexandru Stănescu.

Mirela Nagâț

Moderatoarea Mirela Nagâț, fermecătoare ca de obicei, ne-a anunțat că, din păcate, cel de-al treilea autor, Dan Coman, n-a putut ajunge la eveniment. Apoi, în scurtul intro care a precedat dialogul cu invitații, Mirela a spus următoarele: „Este o cale scurtă către complexitatea și umanitatea unor eroi ai culturii noastre, pe care îi vedem așa cum nu-i bănuiam. Dincolo de privirea asta umanitară a lor, avem și o grămadă de lucruri inedite.

De pildă, Caragiale al lui Bogdan-Alexandru Stănescu este marele nostru scriitor, dar dezbrăcat de clișee. Vedem un Caragiale mai melancolic. Nu e Caragiale cu politică. Vedem un Caragiale obsedat de scriitură și de gramatică. Vedem un Caragiale care s-a străduit toată viața să-și întrețină familia. De tânăr i-a avut în grijă pe mama și pe sora lui.

Apoi, dacă ne uităm la Brâncuși, ce m-a surprins este că încă din momentul în care a primit bursă ca să vină să studieze, el era un foarte bun PR-ist. Era un oltean care știa să se promoveze. Le scria din când în când binefăcătorilor săi, le arăta ce a mai făcut și le spunea: «Uitați, avansez, dar știți ce grea e viața în București! Mai trimiteți-mi niște bani!»

În ceea ce-l privește pe Enescu, e imaginea unui copil precoce, un copil care a muncit foarte mult, încă de la șapte ani, când s-a dus la Viena ca să studieze. A avut o viață de o mare disciplină și o muncă imensă.”

A urmat, desigur, după modelul pe care Mirela Nagâț l-a consacrat la acest tip de lansări, o serie de întrebări adresate autorilor. O să redau mai jos o parte din acest dublu interviu live.

Mirela Nagâț: „Cum vi s-a părut propunerea asta, să intrați în pielea acestor oameni? O altă întrebare, care mi se pare importantă, este cât de atenți ați fost la acuratețea informațiilor? Vă întreb pentru că aceste biografii romanțate fixează în mintea cititorilor o imagine care trebuie să fie cât mai aproape de realitate, să nu fie distorsionată.”

Moni Stănilă

Moni Stănilă: „Vreau să spun că nu doar eu am fost atentă la acuratețea datelor despre viața lui Brâncuși, ci inclusiv redactorii de la Polirom. Am fost și verificată, n-am putut să o iau razna. Mi-a făcut foarte mare plăcere să încerc să-mi imaginez cum a simțit Brâncuși toate lucrurile astea, pentru că a fost așa, un caracter nebun, sau cum spun la un moment dat și în carte, hâtru. Putea să povestească aceeași întâmplare de patru ori, unor patru oameni, fiecăruia altfel. Pentru mine a fost cel mai fericit moment, să-mi dau seama când a spus adevărul Brâncuși. Sunt biografi care l-au cunoscut în timpul vieții și care spun povești distorsionate, pentru că așa le-au primit de la el.

Propunerea pe mine m-a surprins, pentru că nu am avut de ales. Eu am fost a treia selectată din primii trei, și mi-au zis că a rămas Brâncuși. Probabil că aș fi stat pe gânduri, dar când eram copil îmi doream foarte mult să fac arte plastice, în special sculptură, prietena mea cea mai bună fiind sculptoriță. Nu-mi era deloc necunoscut subiectul. Și atunci am zis da! Am răspuns la vreo trei minute după propunere, foarte repede.

Când am stat și m-am gândit mai bine, m-a luat o spaimă teribilă, pentru că despre Brâncuși s-a scris și mi-am dat seama că, emotivi cum sunt românii peste tot, se va găsi unul care să-mi spună că nu am avut dreptate. Deci asta a fost panica cea mai mare. Până la urmă mi-am asumat-o de dragul lui Brâncuși. M-am împrietenit așa de tare cu el că îl trec pe pomelnic la morți când merg la biserică.”

Bogdan-Alexandru Stănescu

Bogdan-Alexandru Stănescu: „Mie mi s-a propus Brâncuși (râsete în sală). Încă de la începuturile carierei mele de jurnalist cultural țineam cronică de galerie de artă. Am înțeles că critica de artă e chiar mai aberantă decât cea literară. Cu cât arta e mai abstractă, cu atât se aberează mai mult. În consecință, mi-am spus că orice, dar numai Brâncuși nu! Dar oricum eram hotărât să resping cam orice, pentru că scriu din 2016 la un roman. Și atunci, Adrian Botez, redactorul-șef de la Iași mi-a zis: «Dar n-ai vrea Caragiale?» Oh, da! N-am primit pe loc, dar da, Caragiale da!

După care, cum a spus și Moni, m-am îngrozit, deoarece Caragiale e în gura tuturor, de multe ori distorsionat și clișeizat până la absurd. Sunt expresii care mă scot din minți, cu ar fi «Câtă dreptate avea Caragiale!» sau «Deștept era dom’le, Caragiale, cum le-a înțeles el pe toate!»

Nu zic că n-ar fi adevărat, dar am vrut să mă despart de zona asta. Apropo de documentare, da, am trăit cu aceeași frică de a nu rata ceva, de a nu distorsiona faptele, drept care m-am documentat temeinic. Am uitat tot ce-am învățat, pentru că am predat cartea în martie, deci vorbesc din amintiri acum. De la un punct încolo, mai importantă pentru mine a fost vocea lui Caragiale. Mai puțin anecdoticul și mai mult vocea lui Caragiale.

Nu știu cum vorbea Caragiale, dar știu cum scria epistole, mai ales către cei apropiați, cei dragi, în special către Zarifopol. Cred că dacă nu ar fi existat scrisorile către Zarifopol nu aș fi ales calea asta riscantă. Mă rog, mie îmi plac foarte mult atacanții care stau la ofsaid. Alea sunt golurile cele mai spectaculoase. Li se spune pomanagii. Inzaghi făcea foarte mult așa și cred că asta e soluția: să stai la ofsaid. Câteodată îți iese, câteodată nu.”

Sigur că dialogul a fost mult mai amplu, însă mă opresc aici cu această relatare sfătuindu-vă să intrați pe pagina de facebook a Librăriei Humanitas de la Cișmigiu, acolo unde veți găsi înregistrarea video a întregii lansări.

Am să mai spun doar că, în tot acest peisaj publicistic foarte divers și pe alocuri descurajator de pestriț, parcă era nevoie de o astfel de serie de „biografii romanțate” ale unor creatori de artă români care vor rămâne definitiv nu numai în conștiința publicului autohton, ci și în, dacă vreți, imaginea universală a artiștilor din sfera muzicii, a scrisului și a artelor plastice. Ideea celor de la Polirom de a-i pune laolaltă pe Brâncuși, Enescu și Caragiale (există deja o a patra carte din această serie, scrisă de Simona Antonescu, „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos”) este, în acest context, cu atât mai meritorie.   

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment