Ioan Moldovan (21 martie 1952 – 6 septembrie 2024). A urmat la Cluj școala generală, liceul „George Barițiu” și Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, secția română-latină. A fost redactor, apoi secretar de redacție al revistei studențești Echinox. După absolvire a lucrat ca profesor în Maramureș până în 1989, când a devenit redactor, iar apoi, din 1990, redactor-șef al revistei Familia din Oradea. A debutat cu volumul de poezii Viața fără nume (Editura Dacia, 1980).
A mai publicat următoarele volume de versuri: Exerciții de transparență (Editura Cartea Românească, 1983), Insomnii lângă munți (Editura Cartea Românească, 1989), Arta răbdării (Editura Dacia, 1993), Avantajele insomniei (1997), Tratat de oboseală (Editura Clusium, 1999), O uitare de texte (1999), Interioarele nebune (Editura Dacia, 2002), Celălalt pește (Editura Paralela 45, 2005), Însemnări primitive (Editura Limes, 2005), Mainimicul (Editura Cartea Românească, 2010), Timpuri crimordiale (Editura Eikon, 2014), Opera poetică (Editura Paralela 45, 2016).
A fost tradus în limbile engleză, franceză, maghiară, cehă, slovenă și albaneză. Mai multe cărți ale sale au primit premii ale Uniunii Scriitorilor și ale unor reviste literare (Poesis, Arca, Transilvania). A fost membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN-Club.
Notele biobibliografice (cu unele modificări & adăugiri) și poemele de mai jos sunt preluate din volumul Mainimicul, apărut în 2010 la Editura Cartea Românească.
Porumbel
Facem ce facem și pierim
Cu degetele tale reci, Doamne, ne cânți la chitară rece
Dar semnele îmbătrânirii-s multe
țigările se termină prea repede chiar fără să tragi din ele
pe pervaz păhărelele cu pască
se umplu cu apă de ploaie
În miez de noapte un porumbel prin somn
uguie de-ale sale
Trebuie să dormim toți, fără vise, fără mirări, fără
lumini și muzici
ca niște miri aruncând cu inele în ultime ape letale.
Al oricui
Tac lumea scade lumina scade și ea n-am
pofte de planuri
listele se adună și ca să nu mai adorm și anul acesta
îmi micșorez literele deschid fereastra să intre „fumul
din cântecul de toamnă al lui Nietzsche”
Nu, n-are cum să ningă nu poate să ningă n-are cum ninge
dar pe drum e numai fum
fumul din cântecul de toamnă
al oricui
Cântec de petrecere
Mi-am preparat un suc de lămâie
am trei stiluri la îndemână și nici un chef
stau și mă uit la mine cum trec pe stradă
ca o momâie
în care oasele-s tot mai de sidef
Un păianjen pe creștetul prietenului meu
ascultă bâzâitul muștelor politicoase
îmi face cu ochiul dar îmi e tot mai greu
să mă țin grămadă de carne pe oase
Stau doar la masa mea și beau suc
și mă gândesc mă gândesc mă gândesc mă gândesc
doar la datorii
și-mi cântă mie îngerul „Unde te duci? Unde mă duc?
și când și când și când vom fi iarăși vii?!”
Estimp unii dorm se ospătează sporovăiesc pace lor
ce mă uimește pe mine și mă ține treaz
e doar firul de apă putredă insonor incolor
ce se scurge din grajdul de dincolo de pârleaz
