Sylvia Plath s-a născut pe 27 octombrie 1932 într-o suburbie a orașului Boston, unde locuiau pe atunci părinții ei, Otto și Aurelia Plath. În 1941, la doar nouă ani, debutează publicistic cu o poezie în Boston Herald. În 1950 este admisă la Smith College, Northampton, Massachusetts. Începe să publice articole și poezii în ziare și reviste americane.

În 1953 are un episod depresiv, urmat de o primă tentativă de sinucidere (cu somnifere). Începe terapia la un spital privat de boli psihice din Belmont. În 1954 este readmisă la Smith College, unde este nevoită să repete un semestru. Va absolvi un an mai tîrziu, după care va obține o bursă Fulbright de doi ani la Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

La o petrecere din Cambridge Sylvia îl întâlnește pe Ted Hughes, cu care se căsătorește pe 16 iunie 1956. În 1957 își termină studiile la Cambridge și pleacă împreună cu Ted în America, unde i se oferise un post didactic la Smith College.

În 1959 Sylvia audiază cursul de poezie al lui Robert Lowell, la Boston University, acolo unde o întâlnește pe Anne Sexton. Pe 1 aprilie 1960 se naște Frieda Rebecca, fiica Sylviei Plath și a lui Ted Hughes. În același an îi apare, la Editura Heinemann din Londra, primul volum de poezii, The Colossus and Other Poems.

Pe 17 ianuarie 1962 se naște Nicholas Farrar, fiul cuplului Plath-Hughes. Ted începe o aventură extraconjugală cu Assia Wevill și o părăsește pe Sylvia. În octombrie același an Sylvia scrie cele mai reprezentative poeme. Se mută împreună cu cei doi copii la Londra, într-o casă unde locuise W.B. Yeats.

În 1963 Editura Heinemann îi publică, sub pseudonim (Victoria Lucas), romanul Clopotul de sticlă. Sylvia își scrie ultimele poeme, iar pe 11 februarie, în timpul nopții, după ce sigilează ușa camerei copiilor, se sinucide. Este îngropată în Anglia, la Heptonstall.

Notele biobibliografice și textele de mai jos au fost preluate din volumul „Selected Poems/ Poeme alese”, Editura Paralela 45, 2012, traducere de Elena Ciobanu.

ARIEL

Stază în întunecime.
Apoi revărsarea albastră,
Fără substanță, din zare și de pe deal.

Leoaica Domnului,
Cum mai creștem, una,
Pivot al călcâielor și genunchilor! – Brazda

Se despică și trece, soră cu
Arcul brun
Al gâtului, nu pot să-l prind,

Boabe,
Ochi de negrotei, aruncă întunecate
Cârlige –

Înghițituri de sânge negru și dulce,
Umbre.
E altceva,

Mă târâie prin aer –
Coapse, păr;
Fulgi din călcâie.

Albă
Godiva, mă despoi –
Mâini moarte, moarte stringențe.

Și acum
Sunt spumă a grâului, o sclipire a mărilor.
Strigătul copilului

Se topește în perete.
Iar eu
Sunt săgeata,

Roua zburând
Sinucigaș, odată cu drumul,
În ochiul

Roșu, cazanul dimineții.

MANECHINELE DIN MUNCHEN

Perfecțiunea e groaznică, nu poate să aibă copii.
Rece ca suflul zăpezii, ea înfundă pântecele

Unde arborii de tisă bat ca hidrele,
Pomul vieții și cu pomul vieții

Eliminându-și lunile, lună de lună, fără niciun scop.
Șuvoiul de sânge e șuvoiul iubirii,

Sacrificiul suprem.
El înseamnă: niciun alt idol în afară de mine,

De mine și de tine.
Deci, în drăgălășenia lor sulfuroasă, cu zâmbete,

Manechinele se înclină astă-seară
La Munchen, morgă între Roma și Paris,

Goale și chelboase în ale lor blănuri,
Acadele portocalii pe bețișoare de-argint,

Intolerabile, fără minte.
Zăpada își așterne bucățelele de-ntuneric,

Nimeni nu e în preajmă. În hoteluri
Mâinile vor deschide uși, scoțând

Pentru un lustru de cărbune, pantofi,
Degete late vor intra în ei mâine.

O, domesticitatea acestor ferestre,
Dantela de bebeluș, prăjiturile înfrunzite cu verde,

Nemții grași dormind duși în Stolz-ul lor fără fund.
Și telefoanele negre în furci

Lucind
Lucind și digerând

Lipsa vocilor. Zăpada nu are voce.

Foto credit Sylvia Plath: https://www.poetryfoundation.org/poets/sylvia-plath

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.