Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila. Sigur, pare un moment propice pentru a desfășura aici o biografie nespectaculoasă și succintă și a readuce, pentru un minut, în atenția „opiniei publice”, imaginea scriitorului plecat din lumea asta prea tânăr, la doar 38 de ani.

Ar trebui să-i trec din nou în revistă „opera” (cred că sensibilitatea lui Sebastian s-ar fi cabrat la auzul acestui cuvânt), să-i pomenesc meritele literare și, firește, să aduc aminte, last but not least, despre ultimii ani ai vieții sale, marcați la propriu de spectrul dispariției fizice, de izolare și de lipsa oricărei perspective.

N-am să merg pe varianta asta, din simplul motiv că n-aș face decât să repet ceea ce lesne puteți găsi chiar în cărțile sale (dar și în monografiile Dorinei Grăsoiu sau Corneliei Ștefănescu), îndeosebi în Jurnal. Probabil că sunt puține lucruri cu adevărat noi (sau inedite) care s-ar mai putea spune despre Sebastian. Sigur, pot exista întotdeauna surprize, însă e puțin probabil să se mai găsească manuscrise sau documente pierdute care să ne dea o imagine diferită decât cea pe care o cunoaștem despre Mihail Sebastian.

Eu, cel puțin, când am senzația că nu sunt pe deplin lămurit asupra unor lucruri, mă întorc mereu la Jurnal. Am avut această carte lângă mine în toți cei șase ani cât am lucrat la romanul „Sebastian”. Deși am o memorie șvaițer, cum se spune, memorasem, prin repetiția lecturii, destule pasaj din ea.

În felul ăsta aș putea spune că Sebastian mi-a devenit, într-un fel sau altul, cel mai bun prieten, mai ales din 2016, când viața mea s-a schimbat complet și când am reînceput să lucrez cu un fel de înverșunare la roman. Dacă cineva m-ar întreba care a fost prietenul meu imaginar cel mai bun, n-aș ezita nicio clipă să-i pronunț numele, deși Sebastian a existat, a fost o ființă în carne și oase și are o istorie a existenței sale destul de cunoscută.

Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi fost să ne întâlnim. Să stăm ca doi amici la un pahar de vin, ignorând cutumele, distanțele temporale sau diferențele de opinie și încercând să ne povestim, fără mirări sapiențiale și exclamații juvenile, cum ne-am trăit fiecare viețile și, mai ales, în ce fel mi-a influențat-o el pe a mea.

Cred că Sebastian ar fi fost mirat să afle că un tip cvasinecunoscut a mers pe urmele lui pe strada Antim, apoi pe străduțele din jurul vilei de la nr. 45, printr-o zonă a cărei geografie nu a fost modificată de distrugerile războiului, ci de un regim dement și corupt care s-a crezut ceva mai etern (dacă pot să mă exprim în modul ăsta neconvențional) decât Reich-ul de 1000 de ani al lui Hitler.

Cred că în sinea lui ar fi fost surprins (și poate un pic bucuros) că tipul ăsta a scris o carte despre el, încercând să împletească fără cusături la vedere ficțiunea cu realitatea (așa cum în mod destul de grosolan a făcut-o Lionel Duroy în recentul său roman „Eugenia”, carte care, firește aș spune, se bucură de o foarte bună primire la noi și a luat deja ceva premii în Franța).

În „Sebastian” al meu am încercat – așa cum îmi place să cred că i-ar fi plăcut lui Mihai (nu Mihail, cum îl tot botează insistent Duroy) – să merg umăr la umăr cu el, deși invizibil, în drumul pe care am presupus că l-a făcut din centrul orașului spre vila din Antim 45, acolo unde negreșit, zi de zi, lua prânzul cu părinții lui și cu Benu. Am încercat să înțeleg ce anume l-a făcut să-și schimbe traseul și să meargă spre bulevardul Regina Maria în acea zi nefericită de 29 mai 1945.

Oricât de mult „am stat de vorbă” cu Mihai, hotărârea lui a rămas un mister și așa va rămâne, probabil, pentru eternitate. Lucrul care mi se pare cel mai important, până la urmă, este modul cum el și-a deschis sufletul în cărțile, scrisorile și articolele lui, invitându-mă practic, fără rest, să-l cunosc și să mi-l fac prieten.

De aceea, dacă aș sta cu el la masă, într-un restaurant, la un pahar de vin, i-aș spune în primul rând: „Mulțumesc, dragă Mihai, pentru că mi-ai dat ocazia să te cunosc. Chiar dacă dumneata nu știi încă, îți prețuiesc prietenia și sper ca, poate, cândva, să vorbim despre asta. Vei avea din partea mea aceeași deschidere de care ai dat dovadă.”

Și, pentru că vocea lui trebuie auzită din când în când, o să redau aici o filă din Jurnal, care conține una dintre cele mai dramatice însemnări din cuprins. E datată 18 octombrie 1937 și este pagina care deschide cel de-al doilea caiet al jurnalului, după ce Sebastian pierduse, alături de un alt caiet cu note (aprilie-octombie 1937), prima versiune a romanului Accidentul. (din „Mihail Sebastian. Jurnal 1935-1944”, Editura Humanitas, 2016)

București, luni 18 octombrie 1937

Și astăzi, întorcându-mă acasă, îmi bătea inima la gândul – absurd, desigur, dar de care poate niciodată nu mă voi dezobișnui – gândul că s-ar putea să găsesc un pachet de la Paris, cu manuscrisele pierdute.

Nu pot distruge în mine speranța copilăroasă că visul ăsta urât se va sfârși. Nu mă pot convinge că într-adevăr am pierdut pentru totdeauna dosarul roșu, cu cele 111 pagini. Totul e încă așa de viu în mine, așa de prezent… Nu pot să renunț, nu pot să cred.

Ieri mi-am redeschis sertarele, încuiate la plecare, și mi se părea că într-unul din sertare voi da peste dosarul roșu, peste caietul galben. Poate că n-aș fi fost surprins dacă într-adevăr le-aș fi găsit. Și acum, în momentul ăsta în care scriu, am impresia că le am în odaie cu mine, undeva între cărți, în bibliotecă, între hârtii pe masă – și că ar fi de ajuns să le caut, pentru ca să le am iar în mâini.

De câte ori mă gândesc la ceasul ăla nefericit, la momentul în care am observat lipsa valizelor – am aceeași senzație de întunecare, același refuz de-a înțelege. Mi se pare absurd, ridicul, comic – și înțeleg foarte bine de ce în noaptea aceea am râs în fața dezastrului. Aș râde și acum.

Compar situația mea de astăzi cu cea de acum două luni – și trebuie să deplor degringolada. Am pierdut atâtea lucruri – eu, care mai aveam așa de puțin de pierdut.

Voiajul ratat, romanul pierdut, piesa scoasă din repetiții, probabil definitiv. Mă aflam în fața unei toamne bogate, în fața unei ierni laborioase, așteptam cu curiozitate atâtea întâmplări sigure – și acum nu mai aștept nimic.

Îmi rămâne biroul Roman, articolele pentru Independența, sila de a fi treaz, un gust groaznic de a bea, de a dormi, de a uita. Mi se pare că sunt la limită. Nimeni în lume nu poate face nimic pentru mine. Am așa de puține rațiuni adânci  de a trăi, încât o întâmplare ca asta (care pentru altcineva, în alte condiții, ar fi o durere, dar nu un dezastru), devine pentru mine un prilej de moarte.

Și împlinesc astăzi 30 de ani.”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment