Cosmin Perța va publica în curând la Editura Paralela 45 ultima parte a „trilogiei lui Teofil”, romanul „Arșița”, cu care autorul mărturisește că își încheie „jumătate din misia literară”. Cosmin a fost foarte amabil și ne-a dat spre publicare un fragment în avanpremieră, care sperăm că vă va stârni suficient de mult curiozitatea încât la momentul apariției cărții să mergeți în librării și să o cumpărați.

Cosmin Perța s-a născut în 1982 în Maramureș. Este eseist, poet și prozator. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca.

Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând titlul de doctor cu o lucrare referitoare la literatura fantastică europeană.

A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obținut premiul Cel mai bun romancier tânăr din România. Fragmente din opera sa au fost traduse în 11 limbi. În prezent este lector de literatură comparată la Universitatea Hyperion din București.

Cel mai recentă carte a sa este „Cântec de leagăn pentru generația mea”, volum de versuri apărut la Editura Paralela 45 în 2018.

Iată ce spune poetul Dan Coman despre Arșița:

„Exact așa: o arșiță in toiul iernii. O realitate stranie, de o violentă frumusețe, acoperind brusc noile ținuturi ale lui Teofil, modificându-le structura și aruncând în aer granițele. Niște ținuturi inconfundabile: candoare și cruzime, ritmuri drăcești și lentoare, exactitate și exces. Metoda Perța nu dă greș: «Arșița» e o carte scrisă impecabil, un tur de forță al unuia dintre cei mai originali scriitori români.”

Arșița

37.

Istoria e făcută de psihopați, a zis Izabella din senin, ca pentru ea, dar suficient de tare să audă toată lumea.
Ce-ai zis? a întrebat doctorul.
Nimic, constatam doar că istoria, adevărata istorie, e făcută de psihopați, a repetat ea.
Teofil și Wolkonsky au privit-o nedumeriți.
Aleoșa urmărea cu privirea o molie, în poziție de atac.

E simplu, gândiți-vă doar la simptomele clasice ale psihopatiei și apoi gândiți-vă la orice președinte sau politician din lumea asta, gândiți-vă la cei care ne-au adus în situația asta. Mint și fură în mod repetat și persistent, violează cu nonșalanță drepturile altora, nu au niciun pic de interes față de siguranța celor pe care îi reprezintă, nu au niciun regret pentru tot răul pe care l-au făcut și toate crimele pe care le-au provocat, sunt toți impulsivi și, ai naibii, sunt charismatici, au șarm și, cireașa de pe tort, toți sunt singurii care au dreptate, singura dreptate este cea a lor. Acestea sunt simptomele clasice ale psihopatiei și eu tocmai i-am descris pe 80% dintre conducătorii lumii din toate timpurile. De asta zic, fără nicio urmă de îndoială, istoria este făcută de psihopați.

Neobservat de nimeni, Aleoșa mesteca molia.
Da, bre, așa o fi, a zis doctorul sceptic.
Apoi s-au afundat iarăși toți în tăcerea mormântală din care se treziseră doar pentru câteva clipe.

Odată cu retragerea armatei colonelului, dealurile de la est de oraș au fost din nou cuprinse de liniște. Urmele șenilelor, latrinele improvizate și grămezile de gunoaie erau singurele mărturii ale faptului că doar cu câteva ore în urmă acolo fusese o armată. Natura încerca să își recâștige teritoriul ocupat abuziv și primii aricii, apoi vulpile au început să își scoată boturile din desiș și să adulmece resturile de mâncare de prin gunoaie.

Armata care apăra orașul avea să afle de abia peste încă 52 de ore că acolo nu mai era niciun pericol. 52 de ore de liniște. Liniște absolută.
Doi soldați stăteau rezemați de o tanchetă, privind în zare.

În ultimii doi ani, am locuit în cinci locuri diferite, a început să povestească unul dintre ei. Cartiere diferite, niveluri de curățenie diferite, etaje diferite, utilități diferite. Ce aveau toate aceste cinci locuri în comun erau gândacii, care erau acolo de dinainte, dar nu îi vedeai, apăreau pe parcurs. De obicei apăreau noaptea și eu, insomniac fiind după atâtea gărzi și plantoane, simțeam imediat mișcare în casă și urma protocolul firesc, sprayuri, capcane, curățenie la sânge etc. Rareori găseam câte unul mort în urma acestor măsuri clasice. În schimb, în toți acești doi ani, au fost perioade de luni întregi în care plecam în misiuni. Neîndoielnic, la întoarcere, găseam cel puțin trei, patru, uneori și mai mulți dintre amicii mei conviețuitori aliniați cu piciorușele în sus în fața celui mai vizibil loc cu putință, în fața ușii de la intrare. Ai putea crede că e o urmare firească a faptului că înainte de plecare am dat bine cu spray în toată casa, da, asta ar putea explica, doar că eu, fiind o persoană care tinde să lase mereu lucrurile pe ultima sută de metri, plec întotdeauna în mare grabă și, deși mereu îmi propun, niciodată nu apuc să dau cu spray. M-am gândit că poate mor de foame, dar nici asta nu e adevărat, pentru că, oricât de curat ai face, mereu rămân undeva câteva firmituri, și am citit că un gândac de bucătărie se poate hrăni o lună întreagă doar cu grăsimea lăsată de o singură amprentă umană. Prin urmare, după ani întregi de experimente și studiu, am realizat, cam târziu ce e drept, că gândacii mei mor de singurătate.

Îhî, ce chestie, a zis absent al doilea soldat, privind melancolic în zare.

Primul soldat și-a suflat în palme și a început să și le frece energic, al doilea a făcut câțiva pași în jurul tanchetei și a lovit cu piciorul în tabla descompusă a unei cutii de conserve. Apoi, din nou, liniște absolută.

După plecarea pripită a colonelului, ceața mov parcă își intensificase culoarea. Ziua era cu atât mai strălucitoare cu cât aproape că se reflecta în zăpada așternută de curând pe jos. Era ceva foarte ireal în tot peisajul acesta, însă nicio ființă umană nu mai era atentă la asta. Prin câte trecuseră făcea deja ca orice ciudățenie să pară normală. Doar fata dracului urmărea cu atenție intensificările de nuanță a ceții și devenea tot mai îngândurată. Apoi atenția i-a fost atrasă brusc de altceva. Auzise un zgomot, un zgomot familiar. Venea din subpământă.

38.

În jurul anului 1793, subpământa mai fusese descoperită o dată, existau mențiuni despre această descoperire în jurnalul de călătorie al unui astronom rus, Johann Euler. De origine elvețiană, Euler era matematician, astronom și cartograf rus, unul dintre cei mai de seamă oameni de știință ai vremii sale, care va ajunge membru al Academiei din Berlin și director al Observatorului Astronomic din Berlin. Spre finalul vieții, va abandona Berlinul pentru a se întoarce să moară în orașul său de baștină, Sankt Petersburg. Pentru drumul de întoarcere a preferat unei călătorii mult mai rapide, prin Marea Baltică, o călătorie anevoioasă și intenționat ocolită, în trăsură, de-a lungul Balcanilor. Îi era greu să se desprindă de lume și voia, după o jumătate de viață petrecută cu capul în hârțoage, telescoape și lunete, cercetând cerul, să vadă încă o dată forfota oamenilor, în toată diversitatea și efervescența lor. Voia să plece din lume având senzația că înțelege și omul, nu doar cerul.

Călătoria aceasta inițiatică și de final de viață l-a purtat și în țara noastră. Și cum Euler era și cartograf, folosea drumul acesta pentru a corecta micile erori ale hărților preexistente. Astfel a dat și peste subpământă. A identificat-o imediat ca fiind o fostă mină romană, dar în jurnalul de călătorie în care se referă la ea menționează câteva lucruri ciudate:

„Ce mi-a atras atenția de la început a fost faptul că la intrarea în mină (ceea ce bănuiesc a fi o mină) persista un puternic miros de flori sălbatice, atât de intens încât te lua amețeala. În prima noapte, am auzit și zgomote venind din interiorul ei și am petrecut câteva ceasuri strigând cu speranța ca, dacă cei de acolo erau oameni, să ne audă și să iasă la suprafață, dar nu am avut niciun răspuns. Câțiva dintre cei ai locului, pălmași cu simbrie, care ne însoțeau pentru a ne arăta împrejurimile și a ne procura hrana, nu păreau să știe de existența acelei subterane și, când au auzit de la mine că e posibil să fie o fostă mină de aur (după cum toate semnele indicau), și-au făcut curaj să se afunde în interior, ademeniți de promisiunea unei comori. Vreme de două zile nu s-au mai întors și nimeni nu a mai cutezat a coborî după ei. În cea de a treia zi, cum eram deja în mare întârziere, i-am abandonat acolo și am pornit din nou spre nord, deoarece ne lăsasem destul de mult abătuți spre sud deja și starea mea de sănătate nu se înrăutățise încă, dar nici nu devenea mai bună.”

39.

Hai să jucăm cărți, a zis doctorul.
Vreau să fac sex, s-a gândit Izabella. O să murim în curând și nu am mai făcut sex de luni bune, vreau să fac sex. Oare o fi vina mea că nu am mai făcut sex de atâta timp?
Împarte tu, popo, a zis doctorul.
Vreau înapoi la mama, s-a gândit Viorica. Ce o mai face mama?
Eu joc de dragul tău, a zis Teofil, eu altfel nu joc cărți.
Oare dacă mă duc în baie și mă masturbez se prinde cineva? s-a gândit Izabella.
O să fug la noapte, o să îl iau și pe Marcu și trecem muntele înapoi, armata o fi plecat de acolo deja. Dar oare putem să trecem muntele înapoi singuri? s-a gândit Viorica.
Jucăm cruce, popo, ăsta nu e joc religios? a zis doctorul.
Oare ce tot are cu Teofil? Erau cei mai buni prieteni. Dacă stau să mă uit acum, așa, Teofil e chiar arătos. O, Doamne, iartă-mă, trebuie să fac sex urgent, s-a gândit Izabella.
Nu, nu o să putem trece muntele, nu noaptea, oricum. Nu vreau să murim aici, vreau la mama, s-a gândit Viorica.
Treflă, normal că tromful e treflă și că ești plin de trefle, popo, că și aia e ca o cruce, a râs zgomotos doctorul.
Mă iertați, trebuie să merg până la baie, a zis Izabella și s-a ridicat sfioasă.
Fată, tu știi să joci cruce? a întrebat-o doctorul pe Viorica.
Viorica a încuviințat.
Hai, joacă în locul ei până vine.

În timp ce se masturba, mângâindu-și ușor clitorisul, Izabella și-a amintit de o mătușă care, pe când avea cincisprezece ani, a învățat-o în secret să se masturbeze. I-a cumpărat și un prim dildo de silicon. E bun, i-a zis, dar, când poți, să folosești polonezi. Mătușa ei folosea mereu polonezi, crenvurștii aceia groși și elastici din carne presată mecanic îi dădeau senzația unui membru masculin adevărat pe care niciun plastic și niciun cauciuc nu îl puteau imita. Apoi spăla polonezii, îi fierbea și îi mânca împreună cu soțul ei.

Foto main: https://www.facebook.com/misyacavtorskykhchytan/photos/pob.100006826651672/2377603032562182/?type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment