Orice economie în vremuri de restriște e binevenită. Întrucât a venit timpul să-mi reînnoiesc contractul cu firma de cablu, beneficiez de o ofertă: dacă îl prelungesc cu doi ani voi plăti cablul și internetul la jumătate timp de patru luni. Fiind din tagma asta a freelancerilor cu buget aproape inexistent, m-am hotărât azi că trebuie să-mi asum riscul și să merg la Auchan Tricodava ca să rezolv chestiunea.

Am ieșit, așadar, după lungi zile de claustrare, în lumea largă. Nu vă închipuiți că am mers la dracu-n praznic. Doar două stații pe jos (am evitat tramvaiul 41 din motive de vârstă și de precauție igienică), între Ghencea și Tricodava. Mai mult decât oricând atenția mea distributivă a fost în stare de alertă.

Aș putea să vă plictisesc cu descrieri edulcorante despre natura care dă în floare și despre frumusețea vieții primăvara, dar am să vă scutesc fiindcă presupun că sunteți deja plictisiți de statul în casă. Totuși, nu pot să trec peste câteva lucruri care mi-au atras în mod deosebit atenția. Să începem cu persoanele ceva mai în vârstă (ca mine, spre exemplu), pentru care orice ieșire în spații deschise poate echivala în zilele astea cu o condamnare la boală și, eventual, la moarte.

Omul pensionar e cuprins de un fel de frenezie a primăverii. Spre exemplu, am văzut o femeie trecută de prima tinerețe (cu mască pe față) săpând de zor pe câțiva metri pătrați de pământ în fața blocului. Cei care cunoașteți strada Vlădulescu Cristea, îndeosebi grădinile-fâșii-de-pământ care te întâmpină la intrarea în scări știți probabil cum arată. Cu puțin efort ne-am putea imagina că sprafețele respective pot intra într-un balcon.

Și totuși, bătrânica își făcea de lucru, echipată regulamentar, pe bucata aia de pământ: cu mască pe figură (cum v-am spus) și cu mănuși chirurgicale pline de pământ de flori. Când am trecut pe-acolo tocmai punea în brazdă ceva semințe de iarbă. Era, în felul ei, fericită. Avea o preocupare în aer liber, spre deosebire de noi, claustrații de serviciu (mă gândeam să spun „sechestrații din Altona”), condamnați la Netflix și la biblioteci ori muzee virtuale.

Am văzut, vorba lui Pound, oameni fixând niște țevi de scurgere de nu știu câți țoli pe portbagajul unei mașini. Cumpărate de la RomInstal, la o aruncătură de băț de Tricodava. Am văzut un bătrânel plimbându-și canișul și fluierând o arie săltăreață. Am văzut o familie zglobie (tată, mamă, fiică) mergând pe stradă ținându-se de mână, probabil dintr-un sentiment de solidaritate.

M-am emoționat când am văzut, la colțul străzii Sg. Lățea Gheorghe, într-o grădină de bloc mult mai generoasă, câțiva presupuși pensionari executând lucrări agricole de primăvară. Un grup la fel de zglobiu și de optimist, fiecare membru având, firește, echipamentul corespunzător: mască și mănuși chirurgicale. Păreau niște replici bizare, urmuziene, ale medicilor aflați în linia întâi. Numai că erau la polul opus, fiindcă le mai lipsea un banner pe care să stea scris, cu litere verzi pe fond alb, contra-viața.  

Și am mai văzut foarte multe lucruri în încercarea mea, recunosc, inconștientă, de a beneficia de o vremelnică reducere la factura de cablu și internet. În Auchan, două tipe care păreau descinse de la plajă, se plimbau cu un aer de vilegiaturști dezorientați. Una mușca senzual dintr-o prăjiturică, ținând degetul mic ridicat discret. A aruncat apoi câteva ambalaje într-un recipent special din galeria comercială, unde poți să separi plasticul de hârtie și sticla de gunoiul menajer.

În rest, vă mărturisesc că n-am avut curaj să intru în Auchan. Aleile dintre rafturi erau ca într-o zi obișnuită. Oameni de toate felurile își umpleau coșurile. Unii păreau că se sfătuiesc dacă să cumpere ulei de la Bunica sau ulei de măsline. Dacă n-ar fi existat peste tot avertismentele cu privire la posibilitatea infectării cu Covid-19 aș fi crezut că mă aflu într-o zi ca oricare alta.

Aceiași pensionari plictisiți împingând cărucioare goale, aceleași apariții – nici nu știu cum să le numesc – extravagante, să zicem, de care sunt pline mall-urile de obicei, aceiași băieți șmecheri (dar echipați cu măști cool), aceleași mămăici cu plase pline, asudând printre rafturi, gândindu-se probabil dacă să gătească o tocăniță de pui sau să facă o ciorbă sănătoasă, care să țină germenii la distanță.

Mi s-a părut că mă aflu printre oameni deja resemnați, privind înspăimântați la drobul de sare. Dar, spre deosebire de poveste, acești oameni aveau aerul că spun, dacă tot mișună moartea printre noi, măcar să murim dracului cu burta plină. Nu există îngrijorare, nu am auzit nici măcar vreun reproș emis cu țâfnă pentru păstrarea „distanței reglementare, dom’ sergent”, nu am văzut oameni cât de cât responsabili.

În condițiile astea, gestul meu de a ieși, chiar dacă a fost mânat de un imediat interes economic, care îmi va da posibilitatea să am internet la jumătate de preț timp de patru luni (adevărată mană cerească), a fost, cred, unul iresponsabil. Sunt convins că, în egală măsură, am fost la fel de suspect în ochii celorlalți, așa cum mi-au părut și ei mie. Dar eu, măcar, în inconștiența mea, am tulit-o repede spre casă, de unde nu voi mai ieși decât în caz de forță majoră.

Iresponsabilitatea celor pe care i-am văzut azi mi se pare de-a dreptul uimitoare (ca să nu zic, în spirit tabloidizant, halucinantă). Când am ajuns acasă m-am spălat compulsiv pe mâini (mult mai mult de 20 de secunde) și m-am rugat să nu mai existe, cel puțin în următoarele patru luni, vreo ofertă de nerefuzat de la compania de cablu. Așa să ne ajute Dumnezeu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.