Au existat destule și consistente demersuri monografice care au încercat să redea, în cazul lui Bacovia, atât personalitatea umană, cât, mai ales, pe cea creativă, ambele aflate într-o strânsă legătură. Astfel, a fost configurat portretul unui poet damnat, fără pereche în literatura autohtonă. Mă gândesc aici la studiile monografice, dedicate acestuia, de către Mihail Petroveanu, Ion Caraion, Mircea Scarlat, Vasile Fanache sau Dinu Flămând, ca să îi amintim doar pe cei reprezentativi care au urmărit, cu o acribie hermenutică sau istoric-literară, nuanțele, tematica sau direcțiile unei poezii atipice. Tot aici, aș menționa și cartea scrisă de soția sa, Agatha Grigorescu-Bacovia, o incursiune și mai categorică în universul soțului, plină de blândețea, dar și de responsabilitatea sacrificiului necontenit.
În lumina sau în umbra acestui material critic, cum mai poate fi abordată personalitatea bacoviană, astăzi? Cum ar putea fi surprins melanjul dintre biografie și poezie, din perspectiva omului Bacovia, sfâșiat de contradicții, agorafob, dificil, neputincios, retractil, tensionat. Acestea constituie elementele de bază ale proiectului ambițios realizat de către scriitorul și criticul băcăuan, Adrian Jicu, în romanul său dedicat vieții lui Bacovia, Iorgu (Editura Humanitas, 2022). Aventura scrierii acestui roman este una complexă și inedită. După cum mărturisește autorul, inițial dorise să scrie un studiu despre poet, amânat din motive imprevizibile, însă, afirmă acesta, ,, de fapt trăgeam de timp, fiindcă nu găseam abordarea potrivită”.
Bizar și singuratec. În zadar suspin și sufăr…
Ceea ce conferă complexitate întregului roman este o îmbinare fertilă dintre existența lui Bacovia, urmărită în momentele decisive, și caracterul documentar al faptelor. În funcție de perioada istorică, cu meticulozitate și acribie documentară, perspectiva auctorială, cu un ochi, deopotrivă, critic sau îngăduitor, surprinde sau desfășoară ca ațele pe un fus, imaginile cinematice ale transformărilor sociale, politice sau istorice prin care trecea lumea de atunci- un adevărat bâlci al deșertăciunii și al angoasei, al meschinăriei sau al însingurării. Culorile pestrițe ale epocii copilăriei bacoviene, atmosfera tomnatică a târgului provincial, un amestec butaforic de irosire, fast și degringoladă umană, mizeria și cenușiul străzilor și ale clădirilor sunt doar câteva dintre elementele documentului de epocă.
Cronică a unei vieți tulburate și tulburătoare, a unei societăți autohtone care își schimba, în funcție de climatul istoric, intempestiv și versatil, blana, dar nu și năravul, a unei mărturii creatoare, pentru care, din jocul de-a poetul nu scapi teafăr, biografia lui Bacovia devine ea însăși un personaj de-o complexitate sfâșietoare. Un spațiu romanesc al contrastelor alienante, unde ratarea se întâlnește cu resemnarea. Este, de asemenea, asumată o fatalitate care conduce destinele umane, devenind obiectivul principal al luptei poetului cu inerția umană și socială. Copilăria poetului s-a desfășurat într-un cadru crepuscular, dominat de autoritatea și de spiritul mercantil al tatălui Dimitrie, întotdeauna scrofulos la datorie, pentru care bunul mers al propriilor afaceri, asigurarea traiului zilnic prin câștigarea, prin orice mijloc și mai ales cu vorba potrivită, a banului, au reprezentat sensul existenței acestui individ, dotat cu un simț pragmatic, uneori rudimentar. Voia să își vadă băiatul, pe Iorgu, implicat și el în lumea aceasta înrobită de efectul mercantil al căpătuirii, în contrast cu gândirea și sensibilitatea mamei care, deși hotărâtă în anumite pricini, dădea dovadă de o fire ușor angoasată și voia ca băiatul ei să ocupe un post în lumea bună, percepându-i o existență lipsită de griji și aplecată spre studiu. Ea îi oferise băiatului, întotdeauna, o protecție mult prea sufocantă. Pe fondul acesta contrastant și nevralgic, se va contura, în lumini palide, temperamentul acestui băiat predispus alienării, care nu își va găsi niciunde parcă liniștea și starea. Nici la bâlciurile pestrițe care se desfășurau în Bacău, nici în preumblările sale prin tot feluri de locuri famate.
Tensiunile cu tatăl, descrise în manieră kafkiană, vor declanșa conflictul dintre cei doi, care se va prelungi pentru totdeauna, cu repercusiuni majore în mentalul și în sufletul băiatului cu un corp cadaveric, mereu expus bolilor și suferinței. Cum ceilalți frați și-au găsit un rost, aproape sau departe de casă, Iorgu va merge și el la școli, pe care le va abandona repede, din pricina, fie a mediului ostil, fie a lipsei sale de a lega o trainică legătură cu cineva sau cu ceva. Chipurile autoritare ale dascălilor, al prietenilor sau al familiei, din această perioadă, capătă tot mai pregnant aspecte ale grotescului, proiectând o atmosferă ale cărei tentacule îl cuprind pe băiatul de atunci și-l aruncă într-un vertij nesfârșit, zdrobitor și anihilant. Adolescența, apoi tinerețea lui Iorgu, vor sta sub auspiciile unui libertinaj dus și asumat până la ultimele consecințe ale normalității, spre exasperarea unui tată care îl considera tot mai mult, cu o resemnare placidă, o cauză pierdurtă. Tânărul, însă, va adera la socialism, alături de un grup de tineri insurgenți, băcăuani, va participa, ca elev de liceu, la un act de supremă sfidare la o vizită a regelui Carol I, în Bacău, se va afunda în alcool și disperare, nu își va găsi de fel liniștea, nici locul sau un scop precis. Va umbla peste tot, frământându-se, căutând, disperat, nu răspunsuri, nici soluții, cât, mai ales, acel ceva indefinit care, măcar pentru o zi, să îl salveze de la înec, de la marasmul letargic în care se afunda tot mai mult. Însă, orizonturile i se îngustau tot mai tare, pe când ritmurile pestrițe, stridente ale vieții îl anihilau tot mai mult, acest fapt având repercusiuni dintre cele mai serioase asupra interiorității sale tumefiate.
Portret al artistului în oglinzi crepusculare
De ce Iorgu? Acest apelativ trădează un soi de afectivitate pe care, în permanență, autorul o manifestă pe parcursul însoțirii poetului pe drumul spinos al existenței sale. Ieșit din mantaua fictivă sau romanțată a demersului romanesc, portretul lui Bacovia capătă, citit la rece, o nuanță unică, în care veridicul se îmbină cu insolitul biografic, mefiența cu o luciditate scârbită și resemnată, îndreptată asupra limitelor umane și afective. Lupta pentru supraviețuire este, uneori, încetinită de prezența tot mai apăsătoare a declinului, a frondei existențiale, a neputinței ca stare de fapt și a unei însingurări care pornește din interior, acest centru al sfârșitului continuu. Fiecare eveniment marcant, fiecare tensiune sau dezamăgire nu rămân fără repercusiuni în tot acest travaliu existențial, în tot acest parcurs biografic, sfâșiat între agonia supremă și beatitudinea mortificării (nu de puține ori, de-a lungul cărții, Bacovia, într-un mod extatic, conștientizează faptul că trupul său trece printr-un proces letargic al mortificării). După cum spuneam, la suprafață, efectul somatizării acestor schingiuri interioare îi provoacă o îngustare a contururilor raționale sau mundane, o pierdere a contactului cu realul sau cu propriul corp, căci, la un moment dat, ,,zilele treceau greu. Sau cel puțin așa i se părea, privind ore în șir de la fereastra camerei sale, cu senzația că lumea se îngusta imperceptibil, pierzându-și contururile de odinioară. Sau poate că se îngusta el, strângându-se în sine, golindu-se de viață?”
Umanitatea lui Bacovia
Va obține slujbe, pe care, din pricina anxietății tot mai accentuate, morbide de-a dreptul, le va abandona sau pierde. Se va deda desfrâului, conflictelor de natură socială sau familială, va trece ca o umbră palidă, agonică, prin Iași, București, Bacău și viceversa. Se va îndrăgosti, va eșua din punct de vedere sentimental, până când o va descoperi pe Agatha, o profesoară, tânără poetă, cu care, după un timp prelungit până la exasperare, se va căsători. Se va muta la București, afundându-se în aceeași existență marcată de fluxuri contradictorii. Momentele de acalmie, de însingurare prielnică scrisului, de amabilitate forțată sau de ușor sentimentalism strident vor alterna cu cele de nebunie, de delir greu, aproape imposibil de controlat, de dipsomanie distrugătoare. I se vor acorda premii literare, va fi redescoperit, sărbătorit, ovaționat de noua conducere sau orânduire comunistă, care începea să își arate colții și care, în mod parșiv, și-l va revendica drept poet marginalizat de opresiunea burgheză, dar reabilitat acum, datorită spiritului său de frondă și de angajare socială.
Până la moartea sa, care atinge un punct culminant al degradării exterioare și interioare, al echilibristicii tot mai fragile pe firul subțire care desparte rațiunea de nebunie, momentele de intensă melancolie, care îl predispun stagnării, alternează cu cele ale unui extaz clocotitor, cioranian, vizavi de ideea că viața întreagă nu este decât o cursă accelerată în direcția declinului total. Se conturează treptat, dar sigur, portretul artistului ajuns la o maturitate deplină. Una a conștientizării că orice act uman se dovedește a fi o altă cărămidă adăugată temeliei vacuității generale. Și atunci, dincolo de atmosfera tensionată din aceste pagini intense, care propun, cu o disperare lucidă, un periplu psihologic în existența bacoviană, cum de mai poate fi posibilă dimensiunea umană? Răspunsul la această întrebare îl reprezintă poezia. Prin poezie, Bacovia a supraviețuit oricărei vicisitudini. Creația sa i-a devenit pârghia de care s-a ținut, cu ultimele puteri, chiar și cu ultimele răsuflări, atunci când pendula deasupra prăpastiei. Ea i-a oferit suportul necesar, o nouă identitate care a înlocuit-o pe cea biologică, socială, atât de subrezită, atunci când auspiciile disperării erau tot mai pregnante. Nu în ultimul rând, aceasta i-a înlesnit calea spre celălalt, spre întâlnirea providențială cu doamna Bacovia, care, mai mult decât soție sau consfătuitoare, i-a oferit modelul unei umanități la care acesta tânjea. Agatha a fost pentru Iorgu, acel ,,partener care este Tu-ul său înnăscut”, cum foarte frumos spunea Martin Buber.
Între cei doi s-a clădit un uman al comuniunii și al într-ajutorării, al faptului de a fi alături de celălat, în momentele critice, așa cum a fost doamna Bacovia, o adevărată Antigonă, care și-a dovedit surprinzătoare resurse de apropiere și de susținere morală a poetului.
Mai mult decât un roman, cartea scrisă de Adrian Jicu este un document sfâșietor al unei existențe din care, dincolo de blazare și incertitudini sfâșietoare, vocea tânguitoare, profetică a poetului se întreabă retoric, în pustiul din jur, tot mai întins și mai sufocant: ,,Dar cine mai cată grandoare/Din vremuri mereu ce-amăgesc?”
