Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Regele Zibeline în jurul lumii, de Jean-Christophe Rufin, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba franceză de Cristian Fulaș.

Un tînăr nobil european, contemporan cu Voltaire şi Casanova, ajunge în Siberia  şi apoi în China, Franţa şi SUA, dar şi în alte locuri din jurul lumii, devenind în cele din urmă regele Madagascarului. Sub pana lui Jean-Christophe Rufin, această istorie reală capătă amploarea şi şarmul unei poveşti orientale, dintre acelea atît de faimoase şi citite în secolul al XVIII-lea.  Iar la toate acestea se adaugă o foarte frumoasă poveste de dragoste ce la fiecare pas pare  sortită eşecului şi un periplu prin societatea şi moravurile epocii.

„M-a pasionat imediat destinul acestui aventurier, explorator exilat în inima Siberiei înainte să colinde toate oceanele lumii şi să devină regele Madagascarului. De douăzeci de ani vreau să-i spun povestea într-o carte. Benjowski însuşi şi-a scris Memoriile în 1791. Prin urmare, am fost nevoit să găsesc un artificiu romanesc pentru a evita să vin cu altă naraţiune istorică. Şi cel care mi l-a oferit a fost Benjamin Franklin.” (Jean-Christophe Rufin, L’Express)

„Un roman istoric cinematografic, deopotrivă o relatare a unei călătorii uluitoare şi o poveste de dragoste palpitantă.” (RTL)

„Un roman magnific! Jean-Christophe Rufin ne poartă în alte lumi, în alte timpuri, explorînd cu măiestrie tărîmurile umanului.” (Madame Figaro)

„O aventură incitantă, care duce cu gîndul la Barry Lyndon şi Paul şi Virginia.” (Lire)

Jean-Christophe RUFIN (n. 1952) este medic, diplomat, istoric şi romancier. A fost preşedintele asociaţiei Action Contre La Faim, unul dintre primii medici care s-au alăturat organizaţiei umanitare Médecins Sans Frontières şi unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Franceze. Dintre romanele sale, amintim: L’Abyssin (1997), laureat cu Prix Goncourt du premier roman şi Prix Méditerranée, Les Causes perdues (1999), distins cu Prix Interallié, Rouge Brésil (2001), laureat cu Prix Goncourt, Le Parfumd’Adam (2007), Le Collier rouge (2014).

FRAGMENT

         „Ați trăit destul în această lume pentru a ști că, în viață, momentele cele mai dramatice pot fi, de asemenea, cele mai fericite. Sentimentele noastre nu au același ritm ca lumea înconjurătoare. Astfel, în cea mai cumplită stare de alarmă și într-un moment în care așteptam de la o oră la alta sosirea păsărilor de rău augur, am trăit, eu și Aphanasie, clipe de-o fericire de nedescris. Ca să spun adevărul, nu mă credeam capabil să iubesc în asemenea măsură și nici să ating fericirea opunându-i o atât de slabă rezistență. Nimic, în copilărie, nu-mi anunțase acest lucru. Și, dacă profesorul meu Bachelet mă îndemnase să caut fericirea, îmi spusese să fac asta cu pasiunea melancolică și disperată a unuia care n-o cunoscuse niciodată.

Aphanasie v-a povestit prin ce viclenii îmi deschisese ochii. În acele momente, am trăit tulburarea fără a ști ceva despre pregătirea ei minuțioasă. De atunci, am avut de multe ori ocazia de-a vorbi despre ea și de-a râde. E puțin spus că nu-i port lui Aphanasie pică pentru aceste fapte: îi sunt profund recunoscător.

În Madagascar, am putut, grație acestor lucruri, să dau un nume sentimentelor mele. Eram pur și simplu îndrăgostit nebuneşte. Nașterea lui Charles, departe de-a împărți această dragoste, a sporit-o. Am învățat să-mi exprim iubirea și să mă abandonez ei. În liniștea insulei, mi-am găsit timp pentru toate. Munceam împreună cu șefii de trib indigeni pentru a crea instituții care aveau să dea naștere unei guvernări juste în țară și care, recunoscând puterea unui suveran, să-i traseze limite. Mă inspiram din ideile lui John Locke și ale lui Montesquieu, pe care mă străduiam să le expun malgașilor cu ajutorul interpreților.

Spre marea mea satisfacție, au primit aceste concepte cu spirit critic de o clarviziune deosebită. Ipoteza conform căreia au acceptat să pună autoritatea în mâinile unui monarh cu condiția ca el să le garanteze libertatea și să le conserve drepturile naturale i-a pasionat. Erau perfect conștienți că, dacă m-au recunoscut ca ampanscabe, au făcut-o pentru că mă angajasem să nu-i subjug, să nu le impun o religie și să le apăr libertatea.

Mai complexă era chestiunea echilibrului puterilor. Până atunci, pe insulă, unui abuz al autoritățiii se răspundea cu fuga spre alt teritoriu. Le-am explicat că lucrurile se petreceau aproape la fel în Italia, cu mozaicul ei de principate. În fond, se obișnuiau cu aceste idei și a trebuit să fac săpături adânci în textele lui Montesquieu ca să găsesc argumentele necesare pentru a-i convinge că fuga de tiranie e un lucru bun, că a o combate e un lucru și mai bun, dar, una peste alta, ideal e ca tirania să nu poată lua naștere niciodată.

Curios, în aceste discuții, cea mai mare slăbiciune a mea provenea din faptul că națiunea care mă trimisese pe acea insulă nu era un exemplu prea bun în materie de înțelepciune politică. Indigenii mă puteau asculta ținând disertații despre justiție și buna guvernare; dar în relațiile mele cu Franța observaseră minciuna, arbitrarul și violența, lucruri de care pretindeam că voiam să-i eliberez.

Am răspuns acestor obiecții arătandu-le malgașilor că, ei nefiind limitați de o monarhie veche și o Biserică foarte puternică, erau liberi să-și imagineze o formă de guvernământ proprie, mai avansată chiar decât cea din Europa. Aceste dezbateri au condus la luarea unor decizii importante în ceea ce privea organizarea insulei. Am convenit să înființăm o „adunare generală a națiunii“, un consiliu suprem ales și un prezidiu permanent. Am instituit o divizare a insulei în șase regiuni guvernamentale, fiecare având consiliul ei provincial, compus din guvernator și din reprezentanți numiți de diversele clase sociale. În plus, am pornit mari construcții, a căror execuție am vegheat-o îndeaproape.

Odată aceste lucruri îndeplinite, când nu-mi mai ocupau atât de mult timp, m-am întors lângă Aphanasie. Ne aranjaserăm o colibă atât de bine construită, încât, fără exagerare, o puteam numi casă. Era compusă din mai multe încăperi cu lambriuri şi parchet de lemn roșu. Cumpăraserăm de la negustorii particulari stofe fine pentru perdele și draperii. Un dulgher, care se număra printre puținii meșteșugari care veneau din Mauritius, ne construise frumoase piese de mobilier din ramuri, care încă păstrau mirosul pădurii.

După ce o văzusem pe Aphanasie atât de obișnuită cu uzanțele pariziene, frecventând saloanele cele mai elegante, alegându-și cu gust veșmintele și bijuteriile, mă temeam ca, după chinul sarcinii și al nașterii, să nu înceapă să-și amintească acele lucruri și să tânjească după rafinamentele acelea. Nu s-a întâmplat nimic însă și, când i-am vorbit despre asta, mi-a răspuns că era ea însăși uimită de faptul că se gândea atât de puțin la acele plăceri. În realitate, era foarte fericită pe insulă. Mi-a dat o explicație care mi s-a părut originală: după ea, caselor din Paris sau din alte orașe europene le lipseau atât de mult soarele și natura, încât lambriurile trebuiau vopsite în culori deschise, scaunele, tapițate cu mătăsuri luminoase, iar pe pereți trebuiau agățate, ca tot atâtea ferestre imaginare, tablouri care înfățișau ceruri azurii și păduri luxuriante. În Madagascar, avea sub ochii ei în permanență toate acele lucruri și nu simțea nevoia să le reproducă în imagini.

În fond, era perfect de acord cu ideea că amândoi n-aveam decât o dorință: să putem rămâne pe insulă și să trăim acolo fericiți. Prietenia ei cu femeile malgașe nu făcea decât să se adâncească de la o zi la alta. Ea, care trecuse printr-o copilărie solitară și dureroasă, descoperea împreună cu indigenele o anumită frivolitate, o dorință de râs și sărbătoare, o plăcere a companiei care erau toate surse ale unor mari bucurii. Era pasionată de limba, cultura și credințele lor și se amuza să descopere în diferențele de comportament și în moravuri aceleași pasiuni umane. Și, invers, îi plăcea să vadă că sentimentele ei erau înțelese până în punctul în care uciderea pruncilor, ce o revoltase atât, încetase în rândul triburilor din vecinătatea noastră.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.