Editura Polirom vă oferă un fragment din cel mai recent volum apărut în colecția „Biografii romanțate”, colecție coordonată de Adrian Botez: Marioara Voiculescu. Mareşala teatrului românesc, de Alina Nelega.
Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.
Alina Nelega este romancieră şi autoare dramatică. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universităţii din Iowa, SUA, este profesor universitar şi conduce masteratul de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 2020 i s-a decernat premiul pentru proză al revistei Observator cultural pentru romanul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019, 2021), iar pentru romanul un nor în formă de cămilă (Polirom, 2021) a primit premiul „Sofia Nădejde” (2021) şi premiul pentru proză la Galele Radio România Cultural (2022).
FRAGMENT
„Se lasă seara și trenul se apropie de Iași. O‑ncearcă emoția – semn bun, e o neliniște pe care‑o cunoaște înainte de fiecare spectacol. Pe lângă asta însă, i se strânge inima gândindu‑se la revederea cu Iașiul care i‑a fost atât de drag, dar care acum, după război, trebuie că arată cumplit – până și Dorna se schimbase mult, pierduse aerul de stațiune, era doar un târgușor trist de munte, pe unde trecuseră mașini de război și soldați din mai multe armate, iar artiștii de la București, cu vagoanele lor pline de decoruri și costumele strălucitoare, au reușit să‑l mai anime cât de cât, dar numai pentru o seară, două. Foștii refugiați, întorși în București, povesteau cât de greu a fost lovit Iașiul de exodul regățenilor, cum se tăiau copacii din Copou fiindcă oamenii n‑aveau cu ce se încălzi în iernile grele, cum treceau pe drumurile înnoroiate și desfundate căruțele cu cadavre dezgolite și cum, în toate curțile și pe străzi, se înălțau movile de gunoaie, pe care nu mai avea cine să le ducă la groapă. Dar moldovenii ei sunt tari, o să renască și orașul, acum, că România e unită – se îmbărbătează ea. Iar misiunea ei e să aducă o mică rază de bucurie acestor oameni atât de curajoși și încercați.
Trenul încetinește, Marioara scoate capul pe fereastră, se lasă seara și, în depărtare, se aprind, rând pe rând, stelele deasupra orașului. Ceilalți au ieșit din compartimente, îmbrăcați, nerăbdători. Dacă se târăsc așa, n‑o să aibă timp să verifice decorul și luminile, abia o s‑apuce să se schimbe. În seara asta o să înceapă cu Dama cu camelii, nici nu trebuie să repete textul, îi vine deja reflex, oricând, la orice oră, chiar trezită din somn. Mâine, în schimb, o să joace Învierea – e ceva mai sumbru, dar e un spectacol foarte bun, de mare măiestrie, iar publicului ieșean rafinat o să‑i placă, e sigură de asta. Merg tot mai încet, nu‑și dă seama ce se întâmplă, e destul de târziu, s‑a făcut noapte de‑a binelea și când, în sfârșit, trenul intră în gară – agitație mare pe peron, mulțime de oameni, zarvă. O fi vreo personalitate în tren, își zice Marioara, ne croim noi drum cumva până în fața gării, unde ne așteaptă cu mașinile să ne ducă direct la teatru – o să ne cazăm pe urmă, îi liniștește ea pe actorii cam nervoși. Coboară toți, bagajele grele sunt puse pe trollere de însoțitorii de vagon, iar în fața ei apare, cu oarecare pompă, un grup de ofițeri, condus de generalul Deleanu, de care‑și amintește din turneele ei dinainte de război, cu Salomeea – dar atunci era numai colonel și prieten la cataramă cu Jorj.
A, deci ea e marea personalitate pe care‑o așteptau – nu e prea surprinsă, era obișnuită să fie întâmpinată oficial prin gări, ba chiar cu muzică militară și flori. Grațioasă, îi întinde mâna înmănușată generalului, care‑i prezintă apoi pe ceilalți ofițeri – și ei, la rândul lor, i‑o pupă, cu respect.
— Vă mulțumesc pentru primire, zâmbește ea politicoasă, dar trebuie să ne grăbim, e deja ora zece, iar publicul mă așteaptă. Am aflat că sala e vândută pentru toate reprezentațiile și n‑aș vrea să‑i supăr pe ieșeni, adaugă Marioara, îndreptându‑se spre peronul din fața gării, plin și el de lume.
Dar Deleanu îi barează drumul – o intimidează puțin uniforma lui de gală – și, apucând‑o de cotul hainei de vizon, o oprește:
— Sunt dezolat, doamnă, și n‑aș vrea să vă pricinuiesc o mare mâhnire, dar nu puteți juca astă‑seară.
El e încurcat, ea e derutată:
— De ce, s‑a întâmplat vreo nenorocire, un accident sau o catastrofă? A sărit în aer uzina electrică sau s‑a prăbușit, Doamne ferește, Naționalul? ”
