După ce am citit „Scrum”, cartea de versuri a Veronicăi Ştefăneţ, cu care aceasta a câştigat concursul de debut al Casei de Editură Max Blecher, am avut impresia că cenuşa strânsă în aceste poezii e una existenţială, ea aparţinând unui om cu o vastă experienţă de viaţă, acumulată nu doar între ieşitul în curte şi venitul la mâncat supă, când te strigă mama de la fereastră, ci fiind cu mult mai largă și mai dramatică.
,,Mi-am epuizat-o prin spitale/în tuburi băgate/ în uretre/ anestezii şi operaţii/ reanimări şi ambulanţe/ toată rezerva s-a dus pe copii/ unul a murit/ altul învaţă să mă mintă”.
Iar cenușa aceasta o şlefuieşte până devine smarald.
Poezia sa situată între rugăciune și înjurături, seamănă foarte mult cu un drum.
Intertextualizând cu tot felul de cântece rock sau jazz, poeta își etalează dramele, însă la modul ironic.
„Ca să ai o zi bună trebuie să cuprinzi 7 oameni, sau să dai cuiva în bot.”
O ironie ușor sarcastică se ridică deasupra poeziilor sale ca un abur, și îți rămâne în minte chiar și după ce le termini de citit, ca niște lipitori pe piele.
„Toţi poeţii sunt nişte rataţi”, ne spune poeta și din această clipă încolo ironia sa devine autoironie și începe să strălucească aidoma unui boţ de aur.
Versuri scurte, compuse doar dintr-un cuvânt, se derulează cu repeziciune: „apă, burete, spumă, clătesc,/ apă, burete, spumă, prosop,/ apă, propsop”. Cuvintele se aliniază în poezia ei precum vrăbiile pe un fir de înaltă tensiune, transmițând o emoție copleșitoare, care devine armătura întregului edificiu textual.
Titlurile poeziilor ei sunt precum pușca aia din piesele lui Cehov.
Totul împușcă în poezia sa. Până și niște termeni medicali seci.
Găsindu-le în debutul unei poezii („edem cerebral sever, multiple hemoragii intercraniale/ subarhainaidală bilaterală ventricol stîng ventricol drept/ microcefalie ventriculo megalieparalizie cerebrală /atrofia nervului optic atrofia nervului auditiv scolioză gradul IV/insuficienţă pulmonară acută”)/ începi să simți o neliniște ciudată, o angoasă sufocantă, de care nu vei scăpa până la finalul poeziilor.
Completată și cu un sentiment acut de milă, trăiești toată această dramă ( despre o mamă care și-a pierdut un copil de zece ani) ca și cum ar fi a ta. Și chiar devine a ta și începi să te bâlbâi. De parcă ție ți-ar fi murit un copil. De parcă acel copil ar fi fost al tău. Cum spuneam și mai înainte, poeziile sale din acest volum balansează între rugăciuni și înjurături, fără a înclina într-o parte sau în alta.
Cel care vorbește în aceste poezii îți devine un om drag și apropiat, și îți dorești doar un singur lucru, ca prietenia dintre voi să reziste în timp şi spaţiu.
Autoarea și-a presărat foarte multă sare pe rană ca să scrie cartea și eu am luat foarte multe calmante ca s-o pot termina. O carte excepțională!
