A doua parte a interviului cu Gheorghe Florescu:
Ce s-a întâmplat cu dvs după aceste experienţe?
Am vândut bilete. Ştiam exact unde sunt locurile cele mai bune. Eu am şi scris în cartea mea, „Confesiunile unui cafegiu”, că lumea avea nevoie de distracţie. Bineînţeles, după atâta propagandă care se făcea la radio sau la serviciu, şedinţe de partid sau ce dracu’ se mai întâmpla cu bieţii oameni, atunci simţeau şi ei nevoia să vadă un film. Filmele italiene erau printre cele mai solicitate. Era perioada neorealismului în filmele italiene, care criticau societatea burgheză. Erau pe urmă filme de capă şi spadă, cu Jean Marais sau Gerard Philippe. Mai erau Gina Lolobrigida, Claudia Cardinale, plus alte artiste, care fuseseră celebre înainte de război. Plus filme cu cowboy şi altele, la care se ducea lumea buluc.
Spuneți-ne, vă rog, ce alte distracții mai erau pe vremea aceea?
Erau grădinile de vară unde se bea bere sau un vin bun. Existau cam în tot Bucureştiul. Era, de pildă, restaurantul Înfrăţirea, care avea şi o grădină. Pe vremuri avusese o altă denumire, Lucifer. Avea şi grădină, şi restaurant. Dom’le, se mânca de dimineaţă, de la micul dejun, până seara la cină, cu friptură la grătar. Se mânca şi se bea orice. Lumea încă mai mânca la restaurant pentru că totul era ieftin. Se consuma şi ciorbă de burtă, dar şi reţete culinare populare precum ciulama, tuzlama sau alte mâncăruri care le plăceau oamenilor. Nu cred că am văzut vreodată crenvurşti la restuarantul ăsta, Înfrăţirea. Erau numai fripturi, numai carne macră. Unele grădini aveau şi orchestră. Erau foarte mulţi ţigani lăutari care cântau şi pe mult, şi pe puţin. Unii nu aveau niciun fel de contract cu nimeni. Veneau, cântau şi le dădea lumea din buzunar, special pentru ei.
În ciuda presiunilor de tot felul, lumea încerca să-și vadă de viață și, mai mult, să se distreze…
Atât cât puteau, oamenii îşi trăiau viaţa. Începuseră însă frământări mari, în sensul că toată comunitatea evreiască şi-a dat seama că nu poate prospera din cauza sistemului. Această comunitate era foarte bine informată cu privire la viitorul României. Majoritatea evreilor s-au gândit să o întindă repede din iad. Toţi, chiar şi copiii, erau bine educaţi: plecăm la noi în Palestina. Acum, în 2011, toţi spun Israel, dar noi aici în cartier vorbeam despre Palestina. Şi-au dat seama că nu mai puteau să-şi facă afacerile pe care le făceau înainte de război.
Cum era privit cartierul Dudeşti atunci, comparativ cu zona centrală, chiar dacă era destul de aproape?
Era privit cu respect, având în vedere structura cartierului. Vreau să spun că strada mea era măturată de două ori pe zi. Erau măturători cu nişte mături din surcele, târnuri. Măturau cu târnurile alea, pentru că nu erau maşini care să cureţe strada. Rareori veneau maşini care stropeau. Pe de altă parte, toată lumea era obligată să-şi cureţe trotuarul. Măturătorii curăţau strada la rigolă. Lumea curăţa trotuarele.
În ziua de azi nu prea mai există așa ceva…
E foarte interesant… Oamenii ţineau la casele lor. Adică, vreau să spun, chiar şi chiriaşii zugrăveau casele la exterior. Sfatul popular îi obliga pe proprietari sau pe chiriaşi să îngrijească şi să zugrăvească casele în care locuiau. Dar nu era vorba neapărat de obligaţie. Oamenii o făceau cu plăcere. Mulţi puneau flori, se întreceau unii pe alţii în a avea grădini mai frumoase, cu mai multe flori. Toate străzile erau măturate, nu erau gunoaie. Dacă erau, erau cele aduse de vânt, dar zilnic erau strânse. Erau într-adevăr brigăzi întregi de măturători care făceau curăţenie. Majoritatea erau de origine rromă. La spaţii verzi, în parcul Vitan de exemplu, aduceau oameni de la ţară. De aici a venit vestitul cântec: „Unde eşti mamă să mă vezi, cum lucrez la spaţii verzi!” Erau fete şi munceau, aveau grijă de flori şi erau plătite bine. La început au locuit în cămine, iar după aceea, fiind frumuşele, s-au descurcat fiecare cum a putut, s-au căsătorit, şi-au făcut case, familii șamd.
După ce s-a desfiinţat Crucea de Piatră ce au devenit casele de acolo?
Au fost transformate în locuinţe. Li s-au dat oamenilor care aveau nevoie de spaţiu locativ. Ele fuseseră cândva proprietatea unor cetățeni, în general evrei.
Este adevărat că pe locul Crucii de Piatră înainte a fost o biserică?
Pe crucea aia de piatră erau nişte înscrisuri în chirilice. Nu ştiu ce scria, însă ceea ce ştiu este că era din secolul XVI. Pe cruce era scris anul de la facerea lumii şi anul în care lăcaşul respectiv fusese ctitorit. Ţin minte că era din perioada anilor 1500. Mahalaua Dudeştilor era una dintre cele mai vechi ale Bucureştilor.
Să revenim la activitatea aceea cu vânzarea biletelor? Se poate spune că aţi făcut bişniţă?
Dom’le, nu vorbesc despre bişniţă! Pot să spun că le vindeam la suprapreţ. Era o mică afacere.
Și cât timp a mers afacerea asta?
Ani de zile, tot timpul cât am fost în liceu. Această activitate, să zicem, mergea concomitent cu şcoala. Eu îmi vedeam de treabă şi de şcoală în același timp. Mama, de pildă, nu ştia ce fac eu. Dar am fost foarte atent. De mic copil am învăţat să fiu foarte atent la psihologia milițienilor. Îi cunoşteam pe copoi din prima. Îi ştiam după tunsoare, fiindcă erau cam toţi în civil.
Era concurență între vânzătorii de bilete de pe stradă?
Eu vindeam biletele discret, cu un preţ mai mic decât ceilalți. Asta a fost politica mea. Vindeam cantităţi mari la preţuri mici. Aşa aveam clienţi foarte mulţi.
Există vreun local de care ați fost atașat în mod special?
Da, bineînțeles! Era lângă Teatrul Național de acum și se numea „Zori de zi”. Era un restaurant mortal. Mai era încă unul, unde acum se află Teatrul de Operetă (fostul sediu, lipit de Teatrul Național, numit „Ion Dacian” – n.r.). Se numea „Restaurant Zahana Mercur”. Așa cum îi spune și o parte a numelui, era un adevărat restaurant zahana. Acolo erau specialiştii care făceau numai produse specifice. Acum nu ştiu dacă mai există aşa ceva. Multe tradiţii, mulţi bucătari celebri, cofetari și așa mai departe, nu au lăsat urmaşi. De exemplu, avem acum cofetării bune, dar în niciun caz nu este vreuna la nivelul cofetăriei Nestor, al cărei local s-a prăbuşit la cutremur. Erau nişte produse de cofetărie şi erau maiştri cofetari, erau concursuri care se organizau. Învăţaseră pe la Paris, deci erau oameni specializaţi.
Ce-ați făcut mai departe, cum v-ați descurcat? Vă întreb pentru că nu puteați trăi toată viața din bilete la suprapreț…
Deci eu câştigam foarte mulţi bani din vânzarea de bilete. Pe urmă au apărut armenii. În primul rând, ca urmare a desfiinţării comerţului particular, un văr de-al meu a devenit şeful unui aprozar de pe Batiştei nr. 9. El avea vecin un mare armean, vărul domnului Carabelaian. Aşa l-am cunoscut pe dl Carabelaian şi am intrat în lumea armenilor. Din acel moment am rupt cu bulevardul. S-a terminat. Niciodată însă nu am avut vreun conflict cu cineva, să mă fi întrebat cineva de sănătate.
Nu v-a părut rău că nu mai câştigaţi bani?
Nu, deoarece câştigam în partea cealaltă. Ţineam gestiune, curăţam maşinile de râşnit cafea, aveam altele. Eram un fel de contabil, îi ţineam vărului meu registrele. Lui, nu armenilor. Îmi plăcea. Mirajul cafelei a intrat în mine de atunci şi nu m-a părăsit nici acum.
Și ce fel de oameni erau acești armeni de care sunteți atât de legat?
Armenii în centrul Bucureştilor erau în felul următor: dl Carabelaian s-a retras la pensie în 1976. A stat un an la pensie, după care a plecat la Erevan, ca să-l viziteze, pentru că este un mormânt sfânt acolo. Aşa cum îl avem noi pe Apostolul Andrei, au şi ei un apostol armean care i-a încreştinat. Acolo s-a întâlnit cu patriarhul, care îi fusese prieten. Când a venit înapoi de la Erevan, întreprinderea lui a solicitat să preia magazinul de stat din strada Academiei nr.1. În momentul ăla Academiei 1 era pe locul întâi pe Capitală şi nu putea să-l preia decât un mare cafegiu. Avea clientelă selectă. Dl Carabelaian a preluat Academiei 1. El a avut şi în Calea Victoriei 33-35. Acolo l-am cunoscut eu foarte bine. A ieşit la pensie de la Calea Victoriei 33-35 şi după aceea a revenit în branşă pe Academiei 1.
Știu că ați fost foarte atașat de fostul magazin din Hristo Botev nr. 10. Cum ați început activitatea acolo?
Dl Carabelaian a preluat magazinul din Hristo Botev 10 şi aici l-am cunoscut eu. De aici începe istoria mea. Asta s-a întâmplat pe 1 martie 1971. Anul acesta am împlinit 40 de ani de activitate. Eu cred că unul dintre marile păcate ale societăţii româneşti în domeniul comercial, şi eu cred că este valabil pentru orice activitate – aşa cum dirijorul, de mic copil, este învăţat cu lumea muzicii, aşa cum un cântăreţ sau un balerin începe să înveţe de mic, sau aşa cum un sportiv începe cu şcoli sportive – aşa trebuie să existe băieţi şi fete de prăvălie. Personalul nu trebuie calificat la 20, 30 de ani, pentru că e prea târziu. Trabuie calificat de mic. Se vorbeşte că nu trebuie exploatat. Păi cum dom’le? Păi trebuie să-ţi dai seama de talentul lui! Aduci 20 de inşi şi alegi doi, iar 18 îi trimiţi la altă meserie. În momentul de faţă se dau nişte anunţuri, se angajează fără niciun fel de aptitudine, nu contează! Contează doar să respecte câteva indicaţii, pe care nu i le poate da patronul pentru că nici ăla nu a făcut niciodată comerţ. Cel puţin 90% din patronii care sunt acum în România nu au făcut niciodată comerţ înainte de 1989, şi nici măcar nu au avut de unde învăţa, nu au fost ucenici la nimeni. Au învăţat după ureche şi dintr-odată s-au făcut milionari! Deci din punctul ăsta de vedere soarta României este destul de tragică, deoarece toţi comercianţii sunt oameni care nu au desfăşurat acest tip de activitate. Ei urmăresc Rolls Royce, iahturi, gagici şamd. Păi ce înseamnă gagică? În limba ţigănescă înseamnă o fată frumoasă albă. Ţiganii le numesc gagici pe fetele blonde, de exemplu, sau altele care sunt frumoase şi au pielea albă, care nu sunt ţigănci. Deci o ţigancă nu poate fi gagică, nu e numită gagică decât aşa aiurea. Iar gagiu înseamnă un bărbat frumos alb. În niciun caz nu e un ţigan. Asta este semnificaţia cuvântului.
De ce s-au pierdut aceste tradiții, cu tot cu magazinele acelea fermecătoare, care dădeau un anumit specific Capitalei?
Dacă e să vorbim de magazinele din centru, ele au fost lăsate special de comunişti. Amzei 15, de exemplu! Acolo se găseau icre de Manciuria, caviar… Șefi ai acestor magazine erau aleși dintre foştii băieţi de prăvălie, care deveniseră acum directori, oameni importanţi, fără cine ştie ce studii. Căpătaseră însă foarte multă experienţă. După retragerea lor din activitate n-au mai putut fi înlocuiţi cu nimeni. Şi din cauza penuriei de alimente, dar şi din cauza lipsei de preocupare a factorilor de decizie din acest sector. Acum achităm nota de plată pentru acea indiferenţă de atunci. Nu s-a mai putut perpetua. Eu sunt cel care am preluat tradiţii armeneşti de la 1530, pe care le dezvolt la nivel internaţional. Magazinul meu nu poate fi mai prejos decât unul din Londra sau de la Paris.
gelu diaconu
[email protected]
