Camelia Chițescu are 24 de ani și este studentă la masterul de psihologie judiciară din cadrul facultății UBB Cluj. Anterior ne-a scris despre ea următoarele: „Mă simt propulsată în zeci de direcții zilnic, dar poezia, și scrisul în general, e pentru mine unul din puținele refugii, e un moment clar în care mă reîntorc spre ceea ce pot să ofer și să spun altora. Este, în cele din urmă, și locul unde nu trebuie să mă mai ascund, nu-mi cere nimeni limite în exprimarea versurilor.”

[veselia și forța tatei îmi lipsesc uneori-
atunci când mă privesc în oglindă și revăd 
asemănarea și regăsirea lui în mine,
căutătura aceea plină de contradicții și tristețe;
tata a fost întâi copil dar orașul l-a făcut bărbat;
tata a fost întâi o inimă cu speranțe dar
cancerul a supt oxigenul din fiecare ventricul
și cămăruțele au rămas goale;
cancerul ăsta a umblat până la măduvă 
și a mâncat toate oasele
și tata n-a mai fost niciodată la fel;
tata a rămas pe un pat de spital, 
îmbrățișându-și copilul și când s-a ridicat
pământul a avut un alt cer deasupra
și orice gest s-a înăsprit ca o ieșire din iadul
de unde nu s-a întors nimeni; 
tata e undeva acolo, într-un labirint celular/
într-o sinteză a bipurilor de pe aparate – 
cel mai relevant parametru al supraviețuirii
de care a tras/
când mă privesc în orice suprafață – 
tata e mai aproape și reușesc să mai lupt încă o zi (…)

[salem
afară sunt tânără  și port inele multe, când mă plimb 
am părul desprins și lung și despicat iar în unele zile 
gâtul dezvelit ostentativ de negru sclipește la soare ca selenitul – 
tac dacă e necesară liniștea dar nu mă supun
niciunui rol, niciunui gest misogin care încă ne vânează
sânii, care zâmbește la stângăcia feminină dar umană 
și a tuturor;
vrăjeala bărbaților e o glumă la bar, seara/ voluptatea mea e
un truc condamnabil, de aruncat pe foc, de alungat când
spun două cuvinte și zâmbesc sub privirile lihnite – eu 
le simt frica/eu le tranșez inimile ca un măcelar obosit 
să ciopârțească/ eu le sap o groapă de odihnă între gânduri
și nu mai ies de acolo/ 
jocul ăsta trebuie să înceteze, mi se cere prezența veselă, 
mi se respinge contactul vizual – periculos ca o cataractă,
spectacolul ăsta nu are antract/ nimeni nu obosește pe scena
unde ne sunt secționate/aruncate trupurile în focul invocat
de un exces turbat de testosteron în cinstea inegalităților;
eu sunt femeia, eu sunt păcatul edenic, eu sunt vrăjitoarea
arsă pe rug din pricina farmecului zămislit în pântec, o să 
nasc orori, o să mă zvârcolesc posedată când alții mă arată 
cu degetul, o să plâng în singurătate și în sentimentul de tortură
când aș fi putut fi grațiată de natura irevocabilă a feminității;
aș vrea să-ți spun să stai departe de mine/uite ce ghilotină suntem
unii pentru alții/din poziții diferite/tu cu torța lângă ușă, pregătit 
să mă pârjolești/ eu cu unghii ascuțite, gata să-mi fac loc în torace
și să mă-nchid, la adăpost – 
Ilinca-mi scrie într-o carte declarația singurului martor în carnagiu:
:cameliei, care umblă doar cu magie albă:

[cu fiecare moment de vinovăție 
parcă mă îngustez tot mai mult din ce am fost,
traseul are un zid la capăt de care mă izbesc cu grabă
:iar, iar, iar, iar, iar:
repetiția e mama învățăturii chiar și în greșelile
trăite la nesfârșit;
ceva din dezamăgirile astea are mereu un sens,
o finalitate niciodată digerabilă/nici după actul consumat,
nici după zece ani/ nici după groapă 
orice sentiment de vinovăție e doar o altă lopată
de pământ care mă ține acolo,
am rămas cu doi bănuți pe ochi, cu o floare pe piept
cu așteptarea care nu-i decât o amânare lungă în care
derulez fiecare pumn de țărână 
ca un gest final de regret
aruncat peste mine să acopere adevărul.

[am înmagazinat trupul alături de alte cutii goale
m-am așezat pe raftul unei pivnițe împreună cu toți cei care 
au nevoie de umbre ca să-și acopere nu doar rușinea, nu doar vina,
ci toate vertebrele dislocate de dragul altora,
ne-am lipit etichete să fim de găsit atunci când suntem scoși 
din nou la lumină, atunci când se suflă praful de pe noi
înecând uimirea salvatorilor care au ajuns prea târziu;
inimile ne-au devenit o închizătoare etanșă,
am avut cu toții grijă să nu iasă nimic înapoi și nici să intre,
sunt primitoare dar îmi e greu să mai dau, 
mă tem că dacă deschid capacul cu forță și nerăbdare 
o să explodez din greșeală și o să mă împrăștii peste tot
ca o fermentație acră de care nu se atinge nimeni.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.