Sunt cărți de care uităm, chiar dacă se află mereu, sub nasul nostru, în bibliotecă. Poate că sunt prea vechi, poate că nu mai intră în aria noastră de preocupări, poate că sunt depășite – deși „cărți depășite” e un termen probabil prea dur aplicat oricărui volum de pe lumea asta. Și aici însă, din păcate, cinismul oamenilor nu cunoaște margini.

Uităm de ele, dar tresărim surprinși când le redescoperim. Asta deși au stat acolo, cuminți, răbdătoare, așteptând momentul când vor fi luate și răsfoite din nou. Mi se întâmplă și mie ca, din marea de titluri care-mi populează biblioteca, să uit de unele, deși verbul ăsta, „a uita”, aplicat aici, nu se prea susține. Sau poate e vorba doar de o amnezie temporară, fiindcă nu poate fi vorba de uitare, ci mai degrabă de o temporară decuplare de la lumea acelei cărți rătăcite poate în pliurile memoriei tot mai grele de amintiri, tot mai precare.

Ce nu pot uita este împrejurarea în care mi-a „picat” în mâini prima carte de care-mi aduc aminte. Era o după-amiază de vară, cu un soare tentacular, care-mi trimitea printre zăbrelele ferestrei de la mansarda vilei din strada Nicolae Iorga nr. 37 bis o lumină leneșă, mierie, care nu mă lăsa să dorm. Era acel interval imposibil dintre orele 14 și 16 când trebuia, obligatoriu, să-mi fac somnul de după-amiază, despre care oamenii înțelepți ai acelor vremuri de la sfârșitul anilor 60 spuneau că e necesar și sănătos.

Dar eu uram acele două ore, fiindcă treceau teribil de lent și în curgerea lor exasperantă nu puteam face nimic altceva decât să privesc tavanul ușor afumat al camerei și să număr în gând secundele, până le pierdeam șirul. Nu aveam ceas în dormitorul de la mansardă, astfel că nu știam niciodată cât timp mai rămânea din supliciul meu zilnic de după masa de prânz. Doar presupuneam, la un moment dat, după înclinarea paralelă a umbrelor făcute de zăbrelele de la geamuri, că nu mai e mult și mama o să deschidă ușurel ușa și o să-mi spună că pot coborî în camera de zi.

Odată însă am riscat și, cu infinite precauții, am părăsit camera și m-am dus în dormitorul părinților, fiindcă știam că într-unul dintre compartimentele toaletei cu oglindă, pe care mama își ținea rujurile, sticluțele cu parfum de lavandă în formă de mașinuță și cremele Nivea, erau câteva cărți pe care tata le păstra ca să citească seara, înainte de culcare, câteva pagini.

Am deschis ușița de lemn lăcuit, de al cărei mâner de alamă atârna un ciucuraș alb-roșu, ca o împletitură de mărțișor, și am luat o carte la întâmplare. Era Venea o moară pe Siret, de Mihail Sadoveanu. Am răsfoit-o un pic și după aceea, așezat în fund, cu propria imagine stând parcă să se răstoarne din oglinda pistruiată cu punctulețe de rugină pe la margini, am început să o citesc pe îndelete. Firește că, luat de lectură, am uitat de mine.

Cred că absența mea din cameră a intrigat-o întru câtva pe mama. Știa că, atunci când voiam să „evadez”, mă duceam în pod, unde aveam câteva jucării într-un colț, uitate ca din întâmplare pe dușumeaua prăfuită. Dar cum nu eram acolo, mama a trântit ușa de la pod și a venit valvârtej în dormitor. M-a găsit aplecat deasupra cărții, absorbit de lectură, surd la toate zgomotele din jur.

Alertat însă de ușile trîntite, tata a urcat scara în spirală și a venit repede la mansardă, ca să vadă ce se întâmplă. Mama i-a explicat, gesticulând ironic, că „Uite, fi-tu, citește romane!” A spus-o ca și cum comisesem un delict. „Delictul” de a nu-mi respecta cele două ore de somn a fost iertat însă, de vreme ce nu făcusem nicio năzbâtie.

Nu mai păstrez acel exemplar din Sadoveanu. Pradă unui puseu paseist, am cumpărat altul, într-o zi, dintr-un anticariat. A fost prima carte pe care am citit-o, pasionat, cap-coadă. Au urmat, firește, altele și altele, la întâmplare. Privind în urmă, simt că am fost absorbit într-o secundă de un vortex temporal și catapultat aici, la biroul meu, la laptopul unde scriu aceste rânduri.

Mi-au rămas doar trei cărți din acele vremuri. Cea mai veche este „Ministerul groazei” a lui Graham Greene (apărută în 1965 la Editura pentru Literatură Universală), pe care, poate pentru a adânci „misterul”, o numeam chiar așa „Misterul groazei”, chiar dacă alăturarea celor doi termeni denaturează conținutul cărții și are un vag aer ilogic. Dar mie așa îmi plăcea să-i spun, fiindcă percepeam sensurile sintagmelor de acest gen cu totul altfel pe atunci.

Celelalte două volume sunt de Edgar Allan Poe. Ambele au traversat timpul ca doi frați nedespărțiți, fiindcă nu mi le amintesc, în vechea bibliotecă a familiei, decât una lipită de cealaltă. Prima este „Melonta Tauta” (apărută la Editura Tineretului în 1968), iar cealaltă, cea  mai „tânără”, este „Aventurile lui Gordon Pym” (apărută la Editura Dacia în 1970).

Dintre toate, doar „Melonta Tauta” a fost tipărită la „Combinatul Poligrafic «Casa Scânteii»”, acolo unde lucra tatăl meu. Cum au ajuns celelalte volume în biblioteca noastră, rămâne pentru totdeauna un „mister”.      

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment