Nora Iuga este o scriitoare care nu are nevoie de nicio prezentare. Vă mărturisesc că am căutat o altă formulă pentru începutul acestui articol, dar nu am reușit să o găsesc. Asta fiindcă Nora Iuga chiar este o autoare pentru care orice modalitate de prezentare poate părea ușor ridicolă. O știm atât de bine pe Nora Iuga, i-am citit cărțile, am trecut alături de literatura ei prin toți anii din urmă, deloc puțini, am respirat poezia ei, am asimilat-o, am transformat-o în materie de studiu individual pentru, vai, bietele noastre încercări lirice, am făcut, într-un cuvânt, tot ceea ce se cuvenea ca să o prețuim așa cum se cuvine, încât o formă de prezentare este inutilă și, cum spuneam în recenzia entuziastă pe care am făcut-o în vară la cea mai recentă carte a ei, întru câtva redundantă.
În materie de proză, anul 2020 n-a fost unul deloc rău. Au apărut multe cărți, pe unele dintre ele le-am recenzat pe O Mie de Semne, pe altele le-am ratat sau pur și simplu am preferat să le trec sub tăcere, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că de la un moment dat mi-am pierdut apetitul pentru scris și am intrat într-un fel de blocaj „critic”. Cu toată bogăția volumelor de proză din „anul pandemiei”, nu mi-a fost deloc greu să aleg „Cartea de proză a anului 2020 pe O Mie de Semne”. Aceasta este „Hipodrom”, de Nora Iuga, volum apărut la Editura Polirom.
Sigur că, așa cum am afirmat și în cazul lui Adrian Diniș, acest premiu este unul simbolic. Nu este însoțit de prezentări spectaculoase și de sume de bani pe care oricum nu ni le permiteam. Este însoțit doar de entuziasmul și de căldura noastră, de voința de a arăta că în România se scrie literatură de foarte bună calitate, de multe ori superioară unor volume ale unor autori celebri, firitisiți pe tot mapamondul cu formule care mai de care mai ditirambice.
Așa cum spuneam, am scris acum câteva luni o recenzie entuziastă la „Hipodrom”. Iată un fragment in ce spuneam atunci:
„N-am citit „Hipodrom”, cum se spune tot mai des în vremea din urmă, pe nerăsuflate. Nu este o carte care poate fi parcursă astfel. Nu mi-am putut respecta nici măcar „rația” de o sută de pagini pe zi. Asta pentru că „Hipodrom” nu se poate citi decât pe îndelete. Trebuie luat pagină cu pagină, pasaj cu pasaj, însă nu cu atenția cu care, de pildă, ai citi o carte de filozofie. La Nora Iuga lucrurile nu funcționează astfel. Ar fi indicat, de pildă, să-i citiți înainte una dintre cărțile ei de poezie. Ar fi un gest minim pentru a intra în „atmosferă”. Ar fi, poate, de asemenea, un gest igienic, fiindcă înainte de a intra în „Hipodrom” trebuie să vă „decontaminați” de realitate. Romanul Norei Iuga trebuie citit, cred, cu capul în nori, dar și cu sufletul cuplat etanș la poezie. Altminteri, nu veți face decât să mai bifați o carte și să spuneți la final: „Am citit-o și pe-asta!” Și ar fi nedrept, credeți-mă pe cuvânt.
Nora Iuga are, așadar, o extraordinară știință de a îmbina poezia, fantasticul, suprarealul (dacă îmi e permisă folosirea unui asemenea barbarism), realitatea istorică și, nu în ultimul rând, notația diaristică, cu prozasticul. De aceea îmi este atât de greu să încadrez „Hipodrom” într-un anume gen literar. Să fie poezie? Să fie roman, doar pentru că este numit generic în acest fel? Să fie jurnal? Sau poate, cum ziceam, o „carte de memorii”, o mărturisire făcută în „amurgul vieții”. Nu știu. Vă las pe voi să spuneți ce este. Stabiliți voi în ce schemă poate fi încadrată această carte.
Eu n-am s-o fac dintr-un motiv foarte simplu: este un volum neîncadrabil din punct de vedere literar. Mustește de poezie, are pagini de proză memorabile, evocă vremuri despre care noi, cei mai tineri, avem îndeobște o imagine întunecată (teribilii ani ’50 sau, cum se mai spune, „deceniul negru”) – și o face cu același talent, fiindcă observațiile, dincolo de balamalele autoreferențiale, sunt atent documentate, chiar dacă proveniența lor se bazează pe propria memorie afectivă – și, last but not least, conține pagini de corespondență (reale sau imaginare, nu contează) absolut seducătoare.
„Hipodrom” este toate acestea la un loc, de aceea mi se pare un roman inenarabil. Lăsând la o parte faptul că nu-mi place să „povestesc” o carte pe care tocmai am terminat-o de citit, în cazul de față cred că mi-ar fi foarte greu să o fac chiar dacă mi-aș impune să respect cutuma recomandată de exercițiul critic. Dar eu nu sunt critic, așa că pot să fac ce vreau. Nu mă supun niciunei reguli de acest gen și n-o să mă apuc să spun pe scurt „ce se întâmplă în roman” sau inept „ce-a vrut să spună autoarea”, fiindcă sunt convins că cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l fac este să vă stârnesc curiozitatea, fie că ați citit sau nu până acum ceva, orice, scris de Nora Iuga.”
Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara și tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016) și Lebăda cu două intrări (2016, 2017).
